ICCJ. Decizia nr. 1657/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1657/2010
Dosar nr. 8317/1/2009
Şedinţa publică de la 23 martie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 3274 din 11 iunie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de reclamanta Fundaţia Caritatea Bucureşti împotriva sentinţei nr. 193/CA/PI din 3 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal; a modificat sentinţa atacată în sensul că a admis acţiunea reclamantei Fundaţia Caritatea Bucureşti; a anulat în parte Decizia nr. 1840 din 5 august 2008, respectiv art. 2 şi art. 3 din decizia emisă de pârâta C.S.R.B.I. care au aparţinut cultelor Religioase din România; a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a Fundaţiei Caritatea Bucureşti în ceea ce priveşte imobilul compus din teren în suprafaţă de 3.807 mp şi construcţia existentă la data preluării abuzive, situat în Oradea, judeţul Bihor; a obligat pârâta să emită decizia cu propunere de acordare a despăgubirilor atât pentru teren cât şi pentru construcţia descrisă mai sus şi a obligat pârâta-intimată la plata sumei de 15.000 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru a pronunţa această decizie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că s-a reglementat şi situaţia în care construcţiile au fost demolate, iar în Normele metodologice de aplicare a O.U.G.nr. 94/2000, aprobată prin H.G.nr. 1094/2005, la pct. 3 teza a II-a s-a prevăzut expres că nu intră sub incidenţa acestei legi imobilele demolate.
Din interpretarea coroborată şi sistematică a textelor mai sus amintite se poate deduce faptul că pentru construcţiile preluate abuziv, care nu au fost demolate, dar cărora li s-au făcut adăugiri ce depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală, legea nu interzice acordarea de despăgubiri pentru că nu pot fi restituite în natură, aşa cum este şi cazul imobilului în speţă.
Această interpretare este confirmată şi de faptul că, în cazul în care adăugirile nu depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală, imobilul se restituie în natură, dar persoana îndreptăţită va fi obligată să plătească îmbunătăţirile aduse imobilului preluat abuziv.
Nu poate exista o justificare logică pentru situaţia în care imobilul preluat nu a fost demolat, dar s-au făcut adăugiri prin construirea de noi corpuri alipite pe orizontală, fostul proprietar să nu fie despăgubit pentru acea construcţie, în condiţiile în care legea interzice acordarea de despăgubiri numai pentru construcţiile demolate sau pentru imobilele care au făcut sau fac obiectul altor legi speciale cu caracter reparator.
Ori în cauză nu s-a făcut dovada că imobilul ce a fost preluat abuziv a fost demolat sau că a făcut obiectul altor legi cu caracter reparator.
În ceea ce priveşte cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii C.S.R.B.I. care au aparţinut Cultelor Religioase din România a formulat contestaţie în anulare.
În motivarea contestaţiei în anulare se arată că Decizia nr. 3274 este rezultatul unor erori săvârşite de către instanţa de recurs datorită omiterii cercetării sau confundării unor elemente din cuprinsul acţiunii care, dacă ar fi fost analizate, ar fi dus la o altă soluţie a instanţei.
Astfel, deşi în cuprinsul Deciziei nr. 3274/2009, instanţa de recurs a reţinut faptul că terenul în suprafaţă de 3.807 m.p. este ocupat în prezent de construcţii edificate ulterior preluării abuzive (menţinând, de altfel, art. 1 al Deciziei nr. 1840/2008 în care acest lucru este menţionat în mod clar) a obligat totuşi subscrisa la emiterea unei noi decizii referitoare la propunerea acordării de despăgubiri pentru imobilul construcţie existent la data preluării abuzive.
Dacă însă instanţa ar fi cercetat şi analizat cele menţionate, referitoare la acordarea de despăgubiri pentru construcţiile care au suferit adăugiri în proporţie de peste 50%, ar fi observat faptul că aspectul acordării de despăgubiri pentru construcţia existentă la data preluării abuzive a fost deja tranşat prin sentinţa Curţii de Apel Oradea nr. 203/CA/2006, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia Inaltei Curții de Casație și Justiție nr. 1937 din 04 aprilie 2007, prin care s-a statuat ca imobilul preluat abuziv, obiect al prezentului litigiu, reprezintă doar 40,92% din aria desfăşurată actuală, fiind, prin urmare, un imobil nou în raport cu cel preluat.
Cazurile în care pot fi acordate măsuri reparatorii în echivalent sunt expres şi limitativ prevăzute, iar printre acestea nu se află şi cazul bunurilor imobile care ulterior momentului preluării abuzive au suferit adăugiri de peste 50% din aria desfăşurată actuală, transformându-se în imobile noi în raport cu cele preluate abuziv.
Contestatoarea mai arată că instanţa de recurs a apreciat în echitate, dar aceasta a menţinut în acelaşi timp şi art. 1 din Decizia nr. 1840/2008 în care se precizează faptul că imobilul teren este ocupat de construcţii edificate ulterior preluării abuzive.
Prin urmare, obligarea subscrisei la emiterea unei decizii care să cuprindă o propunere privind acordarea de despăgubiri pentru construcţia iniţială, în lipsa unui cadru legal în acest sens şi a unei metodologii care să prevadă acest lucru, reprezintă o obligaţie imposibil de executat.
Înalta Curte, examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, constată că prezenta contestaţie în anulare este inadmisibilă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ. „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii, când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului”.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: „contestaţia poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond”.
Cu alte cuvinte, prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.
Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.
Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Motivele contestaţiei în anulare speciale sunt, aşadar, expres şi limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.
Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.
În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul cum instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale, situaţie în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare sau de modificare depuse în termenul legal, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea lor, le-a examinat împreună, dispensându-se de examinarea punctuală a fiecăreia dintre acestea.
Totodată textul se referă expres numai la motivele de modificare sau de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.
În esenţă, o atare omisiune nu poate fi reţinută întrucât instanţa de recurs a cercetat toate criticile recurentei şi, mai mult, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., a examinat cauza sub toate aspectele.
Faţă de cele ce preced, instanţa apreciază că, în pricina de faţă, contestaţia în anulare nu îndeplineşte condiţiile expres şi limitativ prevăzute în textele legale sus citate.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca inadmisibilă, iar în baza art. 274 alin. (1) şi art. 274 alin. (3) C. proc. civ. va obliga contestatoarea la plata cheltuielilor de judecată către intimată în sumă de 1.500 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de C.S.R.B.I. care au aparţinut Cultelor Religioase din România împotriva Deciziei nr. 3274 din 11 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Obligă contestatoarea la cheltuieli de judecată către intimată în sumă de 1.500 lei cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 99/2010. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 1658/2010. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
