ICCJ. Decizia nr. 1737/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1737/2010
Dosar nr. 5203/2/200.
Şedinţa publică din 25 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Fundaţia Judeţeană de Tineret Vâlcea, în contradictoriu cu pârâţii A.N.A.F. şi D.G.F.P. Vâlcea a solicitat anularea Deciziei nr. 109/2007 emisă de A.N.A.F. şi a Deciziei de impunere nr. 5/2007 emisa de D.G.F.P. Vâlcea, prin care s-a stabilit în sarcina sa suma de 627.641 lei.
In motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că în perioada 8 septembrie 2006 - 31 octombrie 2006, pârâta D.G.F.P. Vâlcea a efectuat inspecţia fiscală generală având ca obiect modul de calcul, înregistrare, declarare şi virare a obligaţiilor la bugetul general consolidat, iar prin raportul de inspecţie fiscală, organul de inspecţie a reţinut obligaţii fiscale de plată în cuantum total de 627.641 lei reprezentând obligaţii suplimentare, dobânzi, penalităţi, stopaj de sursă şi penalităţi de întârziere pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 30 septembrie 2004.
A susţinut reclamanta că organele de control învestite cu soluţionarea contestaţiei formulate împotriva raportului de inspecţie fiscală au reţinut, în mod eronat că nu a motivat în fapt şi în drept contestaţia formulată.
S-a mai arătat că, în mod greşit organele fiscale au apelat la procedeul impunerii prin estimare, în condiţiile în care existau suficiente înscrisuri ce puteau contribui la stabilirea situaţiei de fapt reale şi a bazei de impozitare corecte.
În continuare s-a susţinut că şi în situaţia în care nu a ţinut o evidenţă contabilă, dar a prezentat totuşi documente justificative în vederea stabilirii acestei baze, respectiv facturi şi contracte de închiriere, chitanţe, organele de control au încălcat principiul rolului activ potrivit căruia puteau utiliza toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului, astfel încât, aceasta să fie cea reală.
În final s-a arătat că organele de inspecţie fiscală nu au precizat temeiul juridic al estimării şi au aplicat greşit criteriul prevăzut de art. 15 alin. (1) C. proCod Fiscal, nefolosind ca şi criteriu de estimare, preţul tranzacţiilor efectuate de reclamantă în perioada 1 octombrie 2001 - 30 septembrie 2004, ci o medie a TVA, colectată în perioada trimestrului IV, 2004-2005, perioadă în care fundaţia şi-a constituit şi declarat taxa pe valoarea adăugată.
Reclamanta a formulat şi cerere de suspendare a executării actelor administrative contestate, renunţând la această cerere în Şedinţa publică din 28 noiembrie 2007.
In cauză s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice contabile, având ca obiectiv stabilirea prin studierea documentelor primare şi a evidenţelor contabile şi fiscale ale reclamantei, dacă obligaţii fiscale impuse au fost corect calculate, iar la termenul de judecată de la 2 septembrie 2008 s-a depus la dosarul cauzei raportul de expertiză contabilă, efectuat de expert G.L.
Prin sentinţa civilă nr. 513 din 10 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta Fundaţia Judeţeană de Tineret Vâlcea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele.
- prin Decizia nr. 109/2007, pârâta A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantă împotriva raportului de inspecţie fiscală nr. 50199 din 9 ianuarie 2007, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. 5/2007.
- prin actele administrative contestate s-a reţinut că în timpul inspecţiei fiscale s-a constatat că reconstituirea evidenţei contabile aferentă anilor 2001 - septembrie 2004, nu a fost definitivată, nu au fost depuse declaraţiile privind obligaţiile de plată către bugetul consolidat al statului pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 30 septembrie 2004, în baza art. 15 alin. (1) din OG nr. 92/2003, procedându-se la estimarea taxei pe valoarea adăugată colectată, luându-se ca bază de calcul trimestrul IV 2004 şi anul 2005
- pentru aceeaşi perioadă s-a reţinut că reclamanta nu a declarat la organul fiscal teritorial obligaţiile de plată referitoare la impozitul pe venitul din salarii şi debitele privind contribuţiile sociale şi fondurile speciale;
- a mai reţinut instanţa de fond că, urmare a inspecţiei fiscale efectuată de către organul de control din cadrul D.G.F.P. Vâlcea s-a constatat că pentru perioada verificată, reclamanta nu a ţinut "evidenţele contabile şi fiscale şi nici nu a depus la organul fiscal situaţii financiare şi declaraţii fiscale, iar împrejurarea de fapt menţionată a fost recunoscută de către reclamantă atât în faza procedurii prealabile administrative, cât şi în cuprinsul cererii de chemare în judecată
- a constatat instanţa de fond că din coroborarea dispoziţiilor art. 66 din OG nr. 92/2003 (în forma în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată) şi ale art. 65.1 din HG nr. 1050/2004 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a OG nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, raportat la materialul probator administrat în cauză, respectiv înscrisurile depuse de către reclamantă şi concluziile raportului de expertiză contabilă, din care reiese că reclamanta nu a condus pe perioada supusă controlului o evidenţă contabilă, rezultă că, în mod legal, organele de control fiscal au procedat la determinarea bazei de impunere prin estimare;
- s-a mai reţinut că, atât la momentul efectuării inspecţiei, cât şi la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că nu a avut organizată activitatea de evidenţă contabilă şi fiscală, iar invocarea principiului rolului activ prevăzut de art. 7 Cod Fiscal, nu se poate reţine în asemenea condiţii.
- pe de altă parte curtea de apel a reţinut că reclamanta nu a produs nici o probă din care să reiasă netemeinicia măsurii dispuse de D.G.F.P. Vâlcea în ceea ce priveşte aprecierea bazei de impunere prin metoda estimării;
- criteriile avute în vedere de către organele de control la estimarea bazei de impunere sunt prevăzute în dispoziţiile art. 66 alin. (2) din OG nr. 92/2003, respectiv preţul de piaţă al tranzacţiei sau al bunului impozabil, astfel încât, instanţa de fond a înlăturat critica reclamantei privind nelegalitatea aplicării de către inspectorii din cadrul pârâtei a criteriului reprezentat de media TVA, colectată de reclamantă în perioada în care şi-a constituit şi declarat taxa pe valoarea adăugată;
- în acest sens, s-a constatat că reclamanta nu a administrat nici o probă din care să reiasă nelegalitatea actelor administrative contestate, preluând şi prin cererea de chemare în judecată argumentele de ordin general prezentate în faza administrativă prealabilă;
- în ceea ce priveşte concluziile raportului de expertiză tehnică efectuată în cauză, Curtea a reţinut că referitor la cuantumul taxei pe valoarea adăugată, stabilit pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 30 septembrie 2004, acesta a fost determinat sub rezerva modificărilor în situaţia în care s-ar descoperii facturi din categoria celor considerate casate sau distruse;
- în considerarea acestor aspecte menţionate de către expertul contabil, instanţa de fond, având în vedere şi împrejurarea că pentru perioada supusa controlului evidenţa fiscală şi contabilă a reclamantei nu s-a realizat, a înlăturat menţiunile raportului de expertiză, în ceea ce priveşte cuantumul T.V.A. datorat, iar în ceea ce priveşte impozitul pe veniturile din salariu, contribuţii şi fonduri speciale, a reţinut că în mod eronat expertul contabil a analizat şi perioada de până la 30 septembrie 2006, în condiţiile în care raportul inspecţie fiscală a cuprins perioada de până la 31 august 2006.
În consecinţă, Curtea de apel a omologat în parte concluziile raportului expertiză tehnică contabilă efectuat în cauză şi a concluzionat că faţă de aspectele de fapt prezentate şi de dispoziţiile art. 66 din OG nr. 92/2003, art. 65.1 şi art. 65.2 din HG nr. 1050/2004, actele administrative fiscale contestate sunt legale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta Fundaţia Judeţeană de Tineret Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Un prim motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă aduce critici sentinţei atacate susţinând, în esenţă, că aceasta nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi nici în detaliu considerentele pentru care au fost înlăturate apărările sale, cât şi materialul probator administrat în cauză, materializat într-o expertiză contabilă de specialitate.
De asemenea, în motivarea sentinţei atacate s-au strecurat şi motive contradictorii constând în faptul că, deşi în considerente instanţa face trimitere la dispoziţiile art. 66 C. proCod Fiscal pentru a justifica legitimitatea măsurilor organelor de control, în acelaşi timp ignoră aceste dispoziţii care impuneau o anumită conduită organelor fiscale, ce nu a fost respectată.
Al doilea motiv de recurs vizează situaţia prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În argumentarea acestui motiv de recurs, în esenţă, recurenta arată că şi în situaţia în care în perioada ianuarie 2000 - septembrie 2004 nu a ţinut o evidenţă contabilă, instanţa de fond, asemenea organului de control, în mod eronat a apreciat că procedura impunerii este cea prin estimare conform art. 66 şi art. 81 alin. (4) C. proCod Fiscal şi pct. 65.1 din HG nr. 1050/2004, în condiţiile în care existau suficiente înscrisuri ce puteau contribui la stabilirea situaţiei de fapt reale şi a bazei de impunere corecte iar criteriile ce au fost avute în vedere pentru stabilirea obligaţiilor suplimentare prin estimare nu se încadrează în cele prevăzute de lege.
Se arată că motivarea instanţei care înlătură apărările invocate se bazează pe textul pct. 65.1 din Normele de aplicare a Codului de procedură fiscală care „adaugă la lege" şi nu pe dispoziţiile Codului de procedură fiscală.
În opinia recurentei, instanţa de fond a pronunţat o sentinţă netemeinică şi nelegală întrucât nu a ţinut seama şi de concluziile raportului de expertiză contabilă, care în urma analizării unor documente şi evidenţe contabile şi fiscale neconstituite a stabilit sume al căror cuantum este mult mai apropiat de realitate, apreciind că se impune anularea parţială a actelor administrativ fiscale contestate pentru suma de 111.128 lei.
D.G.F.P. Vâlcea a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că motivele de recurs sunt neîntemeiate întrucât sentinţa atacată respectă cerinţele art. 261 alin. (1) C. proc. civ. iar aplicarea metodei estimării este legală, la fel şi obligaţiile stabilite în sarcina recurentei.
A.N.A.F. a depus la dosarul cauzei concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat arătând, în esenţă, că motivele de recurs invocate sunt nefondate, iar criticile recurentei referitoare la criteriile avute în vedere la stabilirea obligaţiilor fiscale prin metoda estimării nu pot fi reţinute în soluţionarea favorabilă a cauzei întrucât nu au fost formulate şi în calea administrativă de atac.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispoziţiile legale incidente cât şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa de recurs îl apreciază ca fiind nefondat.
Se constată, contrar celor susţinute de recurentă, că sentinţa recurată cuprinde toate menţiunile prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ., regăsindu-se în considerentele acesteia motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei pentru soluţia adoptată în dispozitiv.
Rezultă în mod clar faptul că prima instanţă a reţinut că aplicarea metodei estimării în ceea ce priveşte stabilirea obligaţiilor fiscale impuse recurentei prin actele contestate este una legală.
De asemenea, sunt arătate motivele pentru care a fost omologat numai în parte raportul de expertiză efectuat în cauză cât şi considerentele pentru care au fost înlăturate susţinerile recurentei-reclamante pentru obţinerea unei soluţii favorabile.
În ceea ce priveşte criticile care se subsumează motivului de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. acestea sunt de asemenea nefondate.
Necontestat este faptul că perioada supusă inspecţiei fiscale a fost ianuarie 2001 – 31 august 2006, iar pentru perioada ianuarie 2001 – septembrie 2004 recurenta nu a ţinut evidenţele contabile şi fiscale şi nici nu a depus la organul fiscal situaţii financiare şi declaraţii fiscale, fapt de altfel recunoscut de aceasta.
În acest context, în mod corect instanţa de fond a apreciat legalitatea actelor administrative fiscale în raport de prevederile art. 66 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, coroborat cu pct. 65.1 şi 65.2 din HG nr. 1050/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OG nr. 92/2003, care dispun, în esenţă, că estimarea bazelor de impunere are loc în situaţiile în care contribuabilul nu depune declaraţii fiscale şi nu conduce evidenţă contabilă fiscală, iar organul fiscal pentru estimare va identifica unele elemente care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt fiscale, luând în considerare preţul de piaţă al tranzacţiei sau al bunului impozabil, precum şi informaţiile şi documentele existente la dosarul fiscal al contribuabilului, relevante pentru impunere.
Prin urmare, în lipsa unei evidenţe contabile sau fiscale, în mod corect organul fiscal a determinat mărimea bazei de impunere prin estimare, cu atât mai mult cu cât recurentei îi reveneau obligaţiile menţionate, iar aceasta nu-şi poate invoca propria culpă, susţinând aplicarea greşită a procedurii estimării de organul fiscal.
De asemenea, criticile referitoare la faptul că a avut loc o aplicare eronată în cauză a dispoziţiilor pct. 65.1 din HG nr. 1050/2004, întrucât acestea „adaugă la lege", fiind nelegale, nu pot fi reţinute pentru că nu a fost invocată şi nici constatată nelegalitatea acestora.
În mod corect prima instanţă nu a reţinut concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză pentru că refacerea evidenţei contabile se putea face şi lua în considerare doar în situaţii obiective, care nu au fost dovedite şi nici cel puţin invocate.
Mai mult, chiar în răspunsul la obiecţiunile formulate, expertiza contabilă reţine că în ceea ce priveşte TVA colectată în perioada 1 ianuarie 2010 - 30 septembrie 2004, organul de inspecţie, în lipsa întocmirii evidenţei contabile şi a jurnalelor de vânzări, cât şi a neprezentării documentelor de evidenţă primară a procedat la estimarea bazei de impozitare şi a TVA în mod legal, astfel că susţinerile recurentei privind estimarea incorectă a TVA pentru această perioadă sunt nefondate.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza II, coroborat cu art. 20 din Legea nr. 2004, cu modificările şi completările ulterioare, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Fundaţia Judeţeană pentru Tineret Vâlcea, împotriva sentinţei civile nr. 513 din 10 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1717/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1741/2010. Contencios → |
|---|
