ICCJ. Decizia nr. 1891/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1891/2010
Dosar nr. 646/35/200.
Şedinţa publică din 15 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, reclamantul C.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor, anularea Hotărârii nr. 1437 din 24 aprilie 2009 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia la recunoaşterea calităţii de refugiat conform Legii nr. 189/2000.
În motivarea contestaţiei, reclamantul a arătat că, în urma Dictatului de la Viena a fost nevoit să se refugieze, împreună cu mama sa, din localitatea de domiciliu - Hotar, jud. Cluj, în localitatea Vârciorog, din acelaşi judeţ, din cauza ocupării teritoriului de către autorităţile maghiare.
Prin sentinţa civilă nr. 216/CA-P.I. din 9 noiembrie 2009, Curtea de Apel Oradea a admis acţiunea formulată de reclamantul C.F., a dispus anularea hotărârii nr. 1437 din 24 aprilie 2009 emisă de pârâtă şi a obligat pârâta să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al OG nr. 105/1999 aprobată prin Legea 189/2000 cu modificările ulterioare.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că din probele existente la dosar, respectiv declaraţiile autentificate ale martorilor G.F. şi F.M., precum şi din actele de stare civilă ale reclamantului se atestă împrejurarea că mama reclamantului, împreună cu sora lui mai mare M.I. s-au refugiat în anul 1941, reclamantul născându-se în timpul refugiului mamei sale, în 24 august 1943, fiind incidente dispoziţiile art. 1 din Legea 189/2000.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul dispoziţiilor art. 304 punctul 9 şi ale art. 3041 C. proc. civ.
Susţine, în esenţă, că declaraţiile martorilor sunt în contradicţie cu afirmaţiile reclamantului, nefiind furnizate date exacte, iar în lipsa unui act oficial nu se pot aplica dispoziţiile Legii nr. 189/2000.
Recursul este nefondat.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Din conţinutul textului de lege menţionat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor cetăţenilor români, care, din motive etnice, au suferit persecuţii în perioada precizată, această situaţie putând fi dovedită cu acte oficiale, iar în lipsa acestora cu declaraţii de martori, potrivit art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor OG nr. 105/1999, aprobate prin HG nr. 127/2002.
Totodată, în conformitate cu art. 2 teza a I-a din Normele de aplicare, prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul ordonanţei, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice".
Este de notorietate situaţia că, în urma încheierii Dictatului de la Viena, prin care au fost cedate anumite teritorii româneşti din Ardealul de Nord, au avut loc persecuţii etnice, exercitate de regimul hortyst asupra populaţiei româneşti din teritoriile ocupate, populaţia din localităţile de graniţă resimţind pe deplin efectele acestei situaţii.
Prin urmare, nu poate fi reţinută apărarea recurentei-pârâte în sensul că în speţă este vorba de o schimbarea de domiciliu care nu a fost determinată de persecuţii etnice, şi aceasta pentru unicul considerent că localitatea de domiciliu se afla sub administraţia Statului Român. Acesta nu este un argument suficient pentru a anihila voinţa legiuitorului de a beneficia de măsurile reparatorii toate persoanele care au avut de suferit persecuţii din motive etnice, nefăcându-se nici o distincţie între administraţiile ce se exercitau asupra localităţilor din Ardealul de Nord cedate Ungariei.
Cum din dovezile administrate în cauză (acte de stare civilă, declaraţii de martori autentificate, precum şi declaraţiile date de F.M. şi G.F. în faţa instanţei) rezultă că reclamantul, s-a născut în timpul refugiului mamei sale, la data de 24 aprilie 1943, fiind evident cătoate consecinţele nefavorabile suportate de mama reclamantului, ca urmare a refugiului, s-au răsfrânt şi asupra lui, fapt care-l îndreptăţeşte la recunoaşterea calităţii de refugiat şi acordarea drepturilor prevăzute de Legea 189/2000, astfel cum, în mod corect, a reţinut instanţa de fond.
Un argument în plus este şi acela că sora reclamantului, M.I., are hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaştere a calităţii de refugiat, aceasta născându-se cu doi ani înaintea reclamantului.
Faţă de argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată să sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, este temeinică şi legală, şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Bihor, împotriva sentinţei civile nr. 216/CA – P.I. din 9 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Oradea,secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1890/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1893/2010. Contencios → |
|---|
