ICCJ. Decizia nr. 1922/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1922/2010
Dosar nr. 239/59/200.
Şedinţa publică din 16 aprilie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa nr. 110 din 6 mai 2008, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul F.P.N., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Apel Timişoara, B.L., D.I., C.D., S.F., OG, S.C., M.M. şi L.M., prin care solicita anularea deciziei nr. 321/2004 a Curţii de Apel Timişoara, precum şi a informaţiei publice comunicate prin adresa nr. 50/A/P/III/3 din 14 februarie 2008, obligarea pârâtelor Curtea de Apel Timişoara şi B.L., în solidar, la despăgubiri în sumă de 1 leu, anularea deciziei nr. 149/R/CA/2007 pronunţată de către pârâţii S.C., M.M. şi L.M. şi obligarea acestora, în solidar cu pârâta Curtea de Apel Timişoara, la 1 leu despăgubiri, anularea deciziei nr. 546/2007 pronunţată de S.F. şi OG şi obligarea acestora, în solidar cu aceeaşi instanţă pârâtă, la despăgubiri de 10 lei, precum şi anularea deciziei nr. 108/2008 a Curţii de Apel Timişoara.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit acţiunii, reclamantul a solicitat anularea ca netemeinică şi nelegală a deciziei civile nr. 321 din 20 iunie 2004, nr. 149/R/CA din 22 februarie 2007, nr. 546 din 24 mai 2007 şi 108 din 31 ianuarie 2008 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara şi a adresei nr. 50/A/P/III/3 din data de 14 februarie 2008, comunicată reclamantului de către pârâta B.L.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, instanţa de contencios administrativ poate fi sesizată de orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritatea publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
Hotărârile judecătoreşti atacate prin acţiunea de faţă nu intră în categoria actelor administrative, fiind pronunţate de instanţa de judecată, în cadrul actului de judecată specific puterii judecătoreşti, astfel că nu pot face obiectul acţiunii în contencios administrativ.
Reţine instanţa de fond că aceeaşi concluzie se impune şi cu referire la adresa nr. 50/A/P/III/3 din data de 14 februarie 2008, care emană de la pârâta Curtea de Apel Timişoara, privitor la dosarul nr. 4336/CA/2004, deci tot de la instanţă judecătorească.
Aşa fiind, se arată în considerentele sentinţei atacate, acţiunea este inadmisibilă în contencios administrativ faţă de pârâţii Curtea de Apel Timişoara, B.L., D.I., C.D., F.S., G.O., C.S., M.M. şi M.L., urmând a fi respinsă pe şi în privinţa cererilor constând în despăgubiri materiale şi morale, care se constituie în accesorii ale celor principale.
în raport cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, instanţa de fond a reţinut că, întrucât reclamantul nu vizează nici un act emis de această autoritate, acţiunea se impune a fi respinsă faţă de acest pârât, pentru lipsa calităţii procesele pasive.
2. Recursul reclamantulu.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurentul-reclamant nu şi-a structurat motivele potrivit temeiurilor de drept enunţate, în conţinutul cererii sale de recurs arătând următoarele:
Prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) sub sancţiunea nulităţii, în sensul că Decizia civilă nr. 321 din 30 iunie 2004 a fost semnată în fals de judecător R.O. în locul judecătorului I.B., aflat în concediu şi că numărul de dosar în care apare ca fiind pronunţată nu este înregistrat în evidenţele instanţei.
Decizia civilă nr. 149/R/CA din 22 februarie 2007, pronunţată de trei dintre judecătorii pârâţi în dosarul nr. 5880/59/CA/2004, trebuie anulată pentru că prin ea a fost respinsă contestaţia în anulare împotriva deciziei nr. 321 din 30 iunie 2004.
Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul deciziei civile nr. 546 din 24 mai 2007, prin care a fost respinsă cererea de revizuire împotriva aceleiaşi decizii.
În opinia recurentului-reclamant, toate aceste împrejurări conduc fără tăgadă la nulitatea actelor judiciare emise în fals, acte prin care i-a fost vătămat grav dreptul la o justiţie independentă, garantat de art. 133 din Constituţia României, micul remediu fiind acela al anulării lor, în temeiul art. 148 alin. (2) din Constituţie.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurentul-reclamant şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Sentinţa atacată reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi cuprinde motivele pe care se sprijină, expuse într-o manieră clară şi logică, fiind în afara oricărei critici din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În temeiul art. 52 din Constituţia României şi al art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pe calea contenciosului administrativ se poate solicita numai restabilirea drepturilor sau intereselor pretins vătămare prin acte administrative - în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege. Hotărârile judecătoreşti, pronunţate de instanţele judiciare în exercitarea puterii judecătoreşti, sunt susceptibile de a fi atacate numai prin căile de atac prevăzute de lege, potrivit art. 129 Constituţie.
Recurentul-reclamant a solicitat aplicarea cu prioritate a normelor comunitare cu caracter obligatoriu, dar nu a indicat reglementările naţionale contrare care ar trebui înlăturate în soluţionarea cauzei sale, astfel că invocarea principiului prevăzut de art. 148 alin. (2) din Constituţia României are un caracter pur formal şi ignoră principiul autonomiei procedurale naţionale, recunoscut în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Curtea constată că niciunul dintre argumentele prezentate în motivarea cererii de recurs nu se referă la nulitatea sentinţei ce face obiectul controlului judiciar, ci la deciziile irevocabile a căror anulare a cerut-o recurentul-reclamant prin acţiunea în contencios administrativ.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse şi constatând că nu există motive de reformare a sentinţei potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 304 pct. 5, 7, 9 sau art. 3041 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul F.P.N. împotriva sentinţei nr. 110 din 6 mai 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1920/2010. Contencios. Litigiu privind regimul... | ICCJ. Decizia nr. 1923/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
