ICCJ. Decizia nr. 204/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 204/2010
Dosar nr. 5104/2/2008
Şedinţa publică de la 20 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul instanţei la data de 26 august 2008, reclamanta SC „S.” SA, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu (denumită în continuare „A.F.M.”), a solicitat ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa, să fie anulate decizia nr. 38 din 04 aprilie 2008, raportul de inspecţie fiscală nr. 2076 din 6 februarie 2008 şi decizia de impunere din 6 februarie 2008.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, următoarele:
Pârâta A.F.M. a efectuat la sediul societăţii o inspecţie fiscală pentru perioada 2002 - decembrie 2003, având ca obiect modul în care au fost îndeplinite obligaţiile ce-i reveneau faţă de bugetul Fondului pentru mediu, inspecţia fiind materializată prin întocmirea raportului de inspecţie fiscală nr. 2026 din 06 februarie 2004, prin care au fost reţinute în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în sumă totală de 1.799.167 lei (RON), reprezentând contribuţie datorată la Fondul pentru mediu, majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere.
Societatea a achitat în timpul controlului contribuţia principală datorată la Fondul pentru mediu.
În baza raportului de inspecţie fiscală nr. 2076 din 06 februarie 2008 a fost emisă decizia de impunere nr. 2077 din 06 februarie 2008, iar contestaţia formulată de societate în temeiul art. 205 C. proc. fisc. a fost respinsă prin decizia nr. 38 din 04 aprilie 2008.
Împreună cu Decizia nr. 38 din 04 aprilie 2008, A.F.M. a comunicat societăţii şi Decizia de impunere nr. 2077 din 06 februarie 2008 modificată ca urmare a constatării existenţei unei erori materiale.
Reclamanta susţine că actele contestate sunt nelegale, pentru următoarele motive:
- există neconcordanţă între considerentele deciziei, prin care se reţine că niciunul din motivele contestaţiei nu este întemeiat, şi dispozitivul acesteia, prin care se dispune admiterea în parte a contestaţiei;
- contrar dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru Mediu, astfel cum a fost modificată şi completată de dispoziţiile Legii nr. 293/2002 privind aprobarea O.U.G. nr. 93/2001, la stabilirea bazei de impunere nu au fost luate în considerare cantităţile de deşeuri colectate şi reciclate (conform art. 9 alin. (3) din aceeaşi lege);
- organul de control a constatat eronat că societatea nu a constituit cota de 3% pentru flacoanele nemedicinale;
- cota de 3% se aplică la valoarea de producţie, iar nu la valoarea de comercializare a ambalajelor;
- în mod greşit s-a reţinut că societatea datorează cota de 3% pentru ambalajele exportate, în condiţiile în care legea prevede obligativitatea aplicării cotei numai pentru cele comercializate pe piaţa internă;
- sunt netemeinice aspectele constatate în Cap.III.1 din Raportul de inspecţie fiscală, întrucât societatea a înregistrat la A.F.M. declaraţii fiscale începând cu luna iunie 2002 şi a constituit cota de 3% pentru flacoanele nemedicinale comercializate în România;
- sunt contradictorii constatările cuprinse în Capitolul III.2 din Raport şi sunt neconforme cu starea de fapt fiscală constatările cuprinse în Capitolul III.1 din Raport;
- în mod nelegal a fost stabilită în sarcina societăţii obligaţia de plată a majorărilor şi penalităţilor de întârziere, deoarece, pentru perioada controlată, cota de 3% administrată de A.F.M. nu reprezenta o creaţă bugetară, astfel încât nu îi sunt aplicabile actele normative referitoare la colectarea şi executarea creanţelor bugetare.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 425 din 4 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC „S.” SA, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu.
Petru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut următoarele:
- nu există contradicţie între considerentele şi dispozitivul deciziei contestate, întrucât contestaţia a fost admisă în parte, iar măsura dispusă a fost îndreptarea erorii materiale în sensul includerii în Decizia de impunere nr. 2077 din 06 februarie 2008 şi a sumei ce reprezintă debit principal (chiar dacă acest debit principal fusese achitat de către reclamantă în cursul inspecţiei fiscale, până la emiterea Raportului de inspecţie şi a deciziei de impunere), astfel că reclamantei nu i-a fost produsă vreo vătămare a drepturilor sau intereselor sale legitime;
- nu se constată existenţa vreunuia dintre motivele de nulitate prevăzute expres şi limitativ de art. 46 C. proc. fisc., constând în lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, nici chiar în raport cu dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.;
- baza de impunere şi modul de calcul al contribuţiei aferente cotei de 3% din valoarea ambalajelor comercializate au fost corect determinate, întrucât cota procentuală se aplică la valoarea ambalajelor comercializate şi nu la valoarea costului de producţie, atâta timp cât societatea nu comercializează ambalajele la valoarea costului de producţie;
- întemeiat şi legal organul de control nu a luat în considerare stocul de deşeuri de sticlă existent în societate la data intrării în vigoare a Legii nr. 293/2002, respectiv la data de 07 iunie 2002, întrucât legea nu se aplică retroactiv;
- în mod corect a fost stabilită baza de impunere prin luarea în considerare a ambalajelor comercializat la import, întrucât Legea nr. 293/2002 nu face nicio distincţie între ambalajele comercializate pe piaţa internă şi cele comercializate pe piaţa externă;
- sunt neîntemeiate criticile referitoare la existenţa neconcordanţelor între anexele la raportul de inspecţie şi constatările din decizia de impunere;
- pentru recuperarea creanţelor la Fondul pentru mediu, indiferent de momentul la care acestea au luat naştere, sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 196/2005, care prevăd aplicabilitatea Codului de procedură fiscală, norme de procedură de imediată aplicare, independent de legea sub imperiul căreia s-a născut raportul de drept pe care ele se fundamentează, astfel că în mod corect a fost stabilită în sarcina societăţii obligaţia de plată a majorărilor şi penalităţilor de întârziere.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 425 din 4 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta SC „S.” SA, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi art. 3041 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, următoarele:
1. Printr-un prim motiv de recurs, recurenta-reclamantă critică sentinţa atacată sub aspectul faptului că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluţia pronunţată, întrucât instanţa, cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi-a însuşit ad literam argumentele invocate în apărare de pârâta A.F.M. prin întâmpinarea depusă la dosar.
2. Prin al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă critică în fond soluţia pronunţată de Curtea de apel sub următoarele aspecte:
- instanţa de fond în mod greşit a înlăturat criticile referitoare la nulitatea deciziei nr. 38 din 04 aprilie 2008 determinată de faptul că nu a fost soluţionat fondul problemei referitor la determinarea eronată a bazei de impunere şi a contribuţiei datorate şi că neindicarea în cuprinsul deciziei a diferenţelor faţă de creanţa principală existentă la momentul începerii inspecţiei fiscale nu reprezintă o eroare materială în accepţiunea art. 47 din O.G. nr. 92/2003. În acest sens, recurenta-reclamantă reiterează susţinerile din acţiunea introductivă de instanţă referitoare la neconcordanţa dintre dispozitivul şi considerentele deciziei şi la motivele de nulitate a deciziei în raport cu dispoziţiile art. 43 alin. (2) lit. d)-f) C. proc. fisc.;
- în ceea ce priveşte obligaţia reţinută în sarcina societăţii de plată a cotei de 3% din valoarea ambalajelor, sunt greşite aspectele reţinute de instanţa de fond, întrucât: (1) pe de o parte, conform art. 9 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din Legea nr. 73/2000, modificat de O.U.G. nr. 93/2001, aprobată prin Legea nr. 293/2002, cota este datorată numai pentru diferenţa între cantităţile de ambalaje produse şi comercializate şi cantităţile colectate şi reciclate; (2) pe de altă parte, pentru deşeurile de altă natură, cota de contribuţie datorată de societate la Fondul pentru mediu se aplică la „valoarea ambalajelor”, în cazul societăţii acesta fiind costul de producţie, iar nu preţul de vânzare (comercializare), în raport cu prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991 şi ale Ordinelor ministrului finanţelor publice nr. 94/2001 şi nr. 306/2002;
- la determinarea bazei de impunere trebuia să fie luat în considerare stocul de cioburi de sticlă existent în societate la data intrării în vigoare a Legii nr. 293/2002, deoarece stocul existent la data de 07 iunie 2002 (data intrării în vigoare a Legii nr. 293/2002) a fost utilizat pentru realizarea producţiei de ambalaje ulterior acestei date, motiv pentru care trebuia să fie aplicată facilitatea prevăzută de art. 9 alin. (3) din Legea nr. 73/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 293/2002 privind aprobarea O.U.G. nr. 93/2001;
- în ceea ce priveşte aprecierea instanţei de fond în sensul că în mod corect a fost stabilită baza de impunere prin includerea şi a ambalajelor comercializate la export, recurenta-reclamantă susţine că Legea nr. 73/2000 nu cuprinde nicio prevedere referitoare la impunerea ambalajelor exportate;
- instanţa de fond în mod greşit a reţinut că, potrivit documentelor financiar-contabile verificate, societatea nu avea constituită cota de 3% aferentă ambalajelor comercializate la export;
- referitor la faptul că instanţa în mod greşit a respins critica referitoare la neconcordanţele existente între anexele la raportul de inspecţie fiscală şi constatările din decizia de impunere, recurenta-reclamantă reia susţinerile din cererea introductivă de instanţă detaliind elementele de neconcordanţă identificate;
- referitor la greşita apreciere a instanţei în sensul că este legală calcularea de majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere, recurenta-reclamantă susţine că, pentru perioada controlată, contribuţia la Fondul pentru mediu nu făcea parte din categoria obligaţiilor de plată datorate bugetului de stat, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 şi art. 3 din O.G. nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare (în vigoare în perioada controlată), ale art. 1 şi art. 2 C. proc. fisc., ale Legilor bugetului de stat pe anii 2004 şi 2005 şi ale Ordinului ministrului finanţelor nr. 281/2004.
4. Hotărârea instanţei de recurs
Anali zând motivele de recurs astfel cum acestea au fost formulate şi în raport cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Curtea urmează a admite recursul în sensul celor ce se vor arăta:
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea pronunţată de instanţă ca urmare a soluţionări cauzei cu care a fost învestită „se dă în numele legii şi va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Respectarea acestei dispoziţii procedurale cu valoare de principiu se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut constant că dreptul la un proces echitabil nu poate fi exercitat efectiv decât în situaţia în care instanţa procedează la „un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa” (CEDO, Hotărârea nr. 4 din 28 aprilie 2005, în cauza Albina contra României, §30, publicată în M.Of. nr. 1049 din 25 noiembrie 2005).
Or, în cauza dedusă judecăţii, Curtea constată că, la pronunţarea sentinţei recurate, instanţa de fond nu a proceat la o analiză efectivă a motivelor şi argumentelor invocate de recurenta-reclamantă, ceea ce cu uşurinţă se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii pronunţate de instanţa fondului, care de fapt reprezintă o preluare ad literam a susţinerilor uneia dintre părţi, respectiv pârâta A.F.M. (a se vedea, spre exemplu, pagina 7 din sentinţă, paragraful 4, ultima frază).
În aceste condiţii, este evident că ceea ce legiuitorul a numit „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei” nu se se regăseşte în considerentele sentinţei recurate, făcând practic imposibilă exercitarea unui control judiciar de către istanţa de recurs.
Aşa fiind, se apreciază ca întemeiat primul motiv de recurs, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi admis şi hotărârea casată cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează a analiza punctual atât din perspectiva susţinerilor reclamantei, cât şi a apărărilor pârâtei, aspectele de fond în legătură cu: determinarea bazei de impunere, în funcţie de cantităţile de ambalaje produse şi comercializate şi cantităţile colectate şi reciclate şi valoarea ambalajelor; stocul de cioburi de sticlă existent în societatea la data intrării în vigoare a Legii nr. 293/2002 şi utilizarea acestuia; includerea în baza de impunere a ambalajelor comercializate la export; stabilirea şi calcularea majorărilor şi penalităţi de întârziere aferente debitului principal .
Totodată, având în vedere complexitatea cauzei determinată de specificul raporturilor juridice deduse judecăţii şi de modificarea succesivă a reglementărilor incidente acestor raporturi în perioada de timp vizată, instanţa de rejudecare urmează a pune în discuţia părţilor necesitatea efectuării unei expertize tehnice de specialitate, probă care, împreună cu toate celelalte mijloace de probaţiune administrate în cauză, să poată contribui la formarea unei convingeri a instanţei în adoptarea unei soluţii în raport de situaţia de fapt şi cadrul legal aplicabil.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute şi faţă de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., urmează ca recursul să fie admis, sentinţa casată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care urmează a face aplicarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de SC „S.” SA împotriva sentinţei civile nr. 425 din 4 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 196/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 237/2010. Contencios → |
|---|
