ICCJ. Decizia nr. 2098/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2098/2010
Dosar nr. 4118/2/2009
Şedinţa publică din 23 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul V.T. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Afacerilor Externe solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea sa privind primirea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române şi pe cale de consecinţă obligarea pârâtului să-i primească cererea de redobândire a cetăţeniei române, de îndată, cu obligarea pârâtului la daune morale în cuantum de 1000 lei.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că la data de 20 septembrie .2006 s-a adresat cu o primă cerere scrisă pârâtului, solicitându-i primirea cererii de redobândire a cetăţeniei române, dar nu a primit nici un răspuns.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescrierii dreptului la acţiune faţă de dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susţinând că la data introducerii acţiunii era împlinit termenul de 6 luni care curge de la data când s-a împlinit intervalul legal de răspuns pentru prima cerere, respectiv data de 20 octombrie 2006.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii având în vedere capacitatea limitată a Secţiei Consulare din cadrul Ambasadei României la Chişinău de a procesa dosarele cuprinzând cererile de redobândire a cetăţeniei române.
Prin sentinţa civilă nr. 3764 din 10 noiembrie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prescrierii dreptului la acţiune, a admis excepţia netimbrării capătului doi din acţiune, a admis în parte acţiunea formulată şi a obligat pârâtul să primească, de îndată, cererea reclamantului de redobândire a cetăţeniei române şi actele aferente.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea este neîntemeiată având în vedere disp. art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, conform cărora cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, recunoaşterea dreptului pretins se pot introduce în termen de 6 luni de la data expirării termenului legal de soluţionare a cererii.
Calcularea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune se face prin raportare la data la care reclamantul a primit răspuns din partea pârâtului cu privire la cererea formulată, respectiv de la data de 17 martie 2009, astfel încât în raport de data formulării acţiunii 05 iunie 2009 se constată respectarea termenului prevăzut de textul de lege invocat de pârât.
Instanţa de fond a mai apreciat că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri, respectiv 20 septembrie 2006 şi data soluţionării prezentei acţiuni, nu poate fi considerat un termen rezonabil în sensul dispoziţiilor legale incidente şi a practicii CEDO.
Cu privire la cererea de acordare a daunelor morale în cuantum de 1.000 lei, s-a reţinut că pentru primul termen de judecată reclamantul a fost citat cu menţiunea de a timbra acest capăt de cerere, cu taxa judiciară de timbru de 39 lei, dar acesta nu şi-a îndeplinit această obligaţie.
Împotriva acestei hotărâri pârâtul, Ministerul Afacerilor Externe, a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că în prezent, stadiul procesării cererilor de redobândire a atins un nivel satisfăcător faţă de anii anteriori, prin deschiderea unei noi locaţii a Secţiei Consulare a Ambasadei Românieila Chişinău. Dar acumularea cererilor de intenţie a cetăţenilor moldoveni pentru redobândirea cetăţeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează şi astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanţelor acestor cetăţeni de a fi programaţi cât mai repede în vederea depunerii actelor.
În lipsa unei culpe administrative, recurentul consideră că nu putea fi obligat în baza legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamantului dar care nu au formulat acţiune în instanţă), să schimbe ordinea cronologică stabilită şi să primească cererea reclamantului.
De aceea, recurentul apreciază că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii executive în a edicta termenele de primire ale cererilor de redobândire a cetăţeniei.
„Termenul rezonabil" de soluţionare a cererii, invocat de reclamant, nu se regăseşte în legislaţia română de lege lata.
Pe de o parte, instanţa nu avea nici un temei legal pentru a obliga ministerul la stabilirea datei de depunere a cererii în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri. Sistemul românesc de drept, având origine continentală (franceză şi germană) nu admite decât aplicarea metodei tehnico-juridice de interpretare a legii (conform dispoziţiilor normative scrise) şi este inacceptabil ca instanţa română să judece în echitate, potrivit sistemului de drept cutumiar, specific spaţiului anglo-saxon.
Recurentul mai menţionează că durata acestui termen rezonabil a fost decantată în jurisprudenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului dar, chiar şi aşa, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate, în condiţiile în care solicitanţii sunt rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului faţă de celelalte persoane în mijlocul cărora trăieşte în mod statornic şi care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetăţean, ipoteză în care nu se regăseşte reclamantul.
Determinarea termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări se stabileşte în funcţie de toate circumstanţele relevante.
În ce priveşte eforturile ministerului de a găsi soluţii „de lege ferenda", recurentul precizează că la data de 19 noiembrie 2009, a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea OUG nr. 36/2009 care modifică şi completează Legea nr. 21/1991.
Potrivit acestui act, cererea şi documentele vizând recunoaşterea cetăţeniei române vor putea fi înregistrate şi la birourile teritoriale aflate în subordinea Direcţiei Cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, astfel că nu se poate invoca lipsa de diligenţă a Statului Român pentru deblocarea impasului real în care s-a ajuns la Secţia Consulară a Ambasadei României la Chişinău în activitatea de colectare a cererilor actuale de redobândire a cetăţeniei române.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În cauză, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii deoarece prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport cu materialul probator administrat şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Critica recurentului privind greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care defineşte noţiunea de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea cetăţeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru cetăţenie.
Problema care se impune a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autorităţile române trebuie să soluţioneze cererile de redobândire a cetăţeniei române.
Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie".
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de„termen rezonabil" este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
În cauză, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererii – 20 septembrie 2006 – şi data soluţionării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depăşesc capacitatea de procesare a Secţiei Consulare a Ambasadei, deoarece autorităţile naţionale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea principiului celerităţii, care guvernează materia aflată în discuţie.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
Pentru aceleaşi motive, Înalta Curte nu poate primi nici susţinerea potrivit căreia la data de 19 noiembrie 2009 a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 care modifică şi completează Legea nr. 21/1991.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 3764 din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2097/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 21/2010. Contencios → |
|---|
