ICCJ. Decizia nr. 21/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 21/2010
Dosar nr. 243/45/200.
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, reclamanţii P.V., C.L., L.C., C.V., G.E., M.I., M.F., P.M., ş.a., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, obligarea la plata despăgubirilor echivalente cu sporul de stabilitate şi sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică neacordate în perioada 01 noiembrie 2000 - 30 iunie 2008, actualizate cu coeficientul de inflaţie calculat până la data achitării integrale, corectarea încadrărilor salariale cu includerea sporurilor respective şi efectuarea menţiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, precum şi plata acestor drepturi pe viitor.
In motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin Legea nr. 104/1999 şi OG nr. 56/1997 le-au fost legiferate sporurile solicitate, sporuri care au fost acordate în plus faţă de drepturile salariale reglementate de Legea nr. 50/1995.
S-a mai precizat că, ulterior, salarizarea controlorilor financiari a fost reglementată prin OUG nr. 160/2000, fiind abrogate sporurile prevăzute de Legea nr. 50/1995, fără a fi înlăturate însă şi sporurile reglementate prin Legea nr. 104/1999.
Totodată, funcţia de controlor financiar s-a aflat la egalitate de remunerare cu cea de magistrat la nivelul curţilor de apel, însă, începând cu anul 2003, în beneficiul magistraţilor au fost reglementate prin OUG nr. 177/2002 şi OUG nr. 27/2006 unele sporuri de care nu au mai beneficiat şi controlorii financiari, deşi şi aceştia lucrează în condiţii vătămătoare.
Au opinat reclamanţii că sunt discriminaţi faţă de magistraţi şi alte categorii profesionale care beneficiază de aceste sporuri.
Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor Publice pentru ca, în cazul admiterii cererii, să fie obligat la asigurarea fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale solicitate, potrivit prevederilor Legii nr. 500/2002.
Prin sentinţa civilă nr. 1512 din 04 decembrie 2008, Tribunalul Vaslui a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată, reţinând, în esenţă, că statutul reclamanţilor este, începând cu data de 1 noiembrie 2000, de personal contractual de specialitate şi că prin dispoziţiile art. 6 ale OUG nr. 160/2000, aprobată prin Legea nr. 711/2001 au fost abrogate expres atât prevederile referitoare la sporurile prevăzute de Legea nr. 50/1995, în care au fost încorporate, conform art. 60 din Legea nr. 24/2000, modificările din Legea nr. 104/1999, cât şi prevederile referitoare la sporurile din Anexa III/2 din OUG nr. 24/2000, astfel încât drepturile solicitate nu sunt reglementate.
A mai apreciat instanţa că reclamanţii nu sunt discriminaţi fată de categoriile profesionale indicate de aceştia, astfel încât nu se justifică acordarea unei despăgubiri pe acest temei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, iar prin Decizia nr. 229 din 17 martie 2009, Curte de Apel Iaşi, secţia litigii de muncă, a admis recursul declarat, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reţinând că reclamanţii au calitatea de funcţionari publici, fiind numiţi în funcţie de Preşedintele Curţii de Conturi.
Prin sentinţa civilă nr. 101/CA din 9 iunie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 01 noiembrie 2000 - 10 iulie 2005, respingându-se în consecinţă acţiunea formulată pentru această perioadă. Pe fondul cauzei, instanţa a respins ca neîntemeiată acţiunea, precum şi cererea de chemare în garanţie a Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în ce priveşte excepţia invocată, că drepturile solicitate de reclamanţi sunt drepturi de creanţă pentru care dreptul la acţiune se prescrie în termenul general de 3 ani, astfel încât, avându-se în vedere că reclamanţii au formulat cerere de chemare în judecată la data de 11 iulie 2008, iar despăgubirile au fost solicitate începând cu data de 01 noiembrie 2000, pentru perioada 01 noiembrie 2000 - 10 iulie 2005 termenul de prescripţie s-a împlinit.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că statutul reclamanţilor este, începând cu data de 01 noiembrie 2000, de personal contractual de specialitate, aceştia fiind retribuiţi conform prevederilor OUG nr. 160/2000, cu o indemnizaţie ce reprezintă unica formă de remunerare pentru activitatea depusă.
A apreciat judecătorul fondului că sporurile solicitate de reclamanţi nu pot fi acordate, întrucât nu mai există temei legal în acest sens, reţinând că prin Legea nr. 154/1998 au fost abrogate prevederile art. 52 din Legea nr. 50/1996 care prevedeau în beneficiul controlorilor financiari sporurile de care beneficiau magistraţii, iar că prevederea ulterioară, respectiv Anexa III/2 din OUG nr. 24/2000, a fost de asemenea abrogată prin art. 6 alin. (2) din OUG nr. 160 /2000.
În ce priveşte susţinerile relative la discriminare, s-a reţinut că nu există elemente în baza cărora să se retină că reclamanţii se află într-o situaţie comparabilă cu a altor categorii de personal care beneficiază de sporurile solicitate de aceştia.
S-a mai constatat că admiterea acţiunii reclamanţilor, în condiţiile în care legea nu prevede acordarea sporurilor de stabilitate şi pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică categoriei de personal din care aceştia fac parte, ar presupune nesocotirea deciziei Curţii Constituţionale nr. 820/2008, prin care s-a stabilit că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi din alte acte normative.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, criticând soluţia pronunţată pentru netemeinicie şi nelegalitate, susţinând că Legea nr. 104/1999 are caracter de lege organică conform dispoziţiilor art. 73 pct. 1 lit. e) din Constituţie, pârâta apreciind în mod greşit că prevedere pct. 14 din acest act normativ a fost abrogată prin art. 6 din OUG nr. 160/2000, întrucât acest din urmă act normativ este de nivel inferior Legii nr. 104/1999, fiind într-o vădită contradicţie cu dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 24/2000.
Ca urmare, a apreciat recurenta, inaplicabilitatea normelor de abrogare determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele pct. 14 din Legea nr. 104/1999, referitoare la art. 52 din OG nr. 9/1997, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996, să se producă şi după intrarea în vigoare a OUG nr. 160/2000.
Au mai precizat recurenţii că cele două sporuri solicitate nu au fost prevăzute în Legea nr. 50/1995, astfel că pârâta în mod greşit a procedat la sistarea plăţii acestor elemente salariale în baza prevederilor art. 6 alin. (19 din OUG nr. 160/2000, text ce se referă la salariul de merit, sporuri, indemnizaţii, stimulente prevăzute în Legea nr. 50/1995.
Din interpretarea art. 6 alin. (1) din OUG nr. 160/2000 rezultă indubitabil că, o dată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 160/2000, au rămas fără aplicabilitate numai prevederile din Legea nr. 50/1995, nu şi prevederile Legii nr. 104/1999, prin care, în sistemul de salarizare al controlorilor financiari s-au introdus atât sporul de stabilitate cât şi sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Au mai arătat recurenţii că au calitatea de personal contractual având încheiate contracte de muncă, aceste contracte fiind cele iniţiale de la încadrarea fiecăruia în această instituţie, neexistând niciun act adiţional care să prevadă drepturile salariale în evoluţia lor conform actelor normative în materie.
S-a mai susţinut că neaplicabilitatea dispoziţiilor de abrogare prevăzute la art. 6 din OUG nr. 160/2000, este impusă şi de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, întrucât, o atare măsură, adoptată prin ordonanţă, nu este proporţională cu situaţia care a determinat reglementarea dreptului vizat, ea aducând atingere însăşi existenţei acelui drept, fără ca aceasta să fie justificată de o cauză de utilitate publică.
A fost invocată Decizia nr. 21 din 10 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin care s-a decis că judecătorii, procurorii, magistraţii - asistenţi precum şi personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, apreciindu-se că această situaţie este similară celei din prezenta cauză.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, precum şi sub toate aspectele, potrivit art.3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
După cum în mod corect a reţinut instanţa de fond şi după cum s-a precizat şi prin recursul declarat, statutul reclamanţilor este, începând cu data de 01 noiembrie 2000, de personal contractual de specialitate, aceştia fiind retribuiţi, pe perioada în discuţie, potrivit prevederilor OUG nr. 160/2000 cu o indemnizaţie ce reprezintă, în conformitate cu prevederea art. 3 din acest act normativ, unica formă de remunerare lunară a activităţii corespunzătoare funcţiei de controlor financiar.
Se constată că, într-adevăr, nu există temei legal pentru acordarea sporurilor solicitate de reclamanţi prin acţiunea introductivă, întrucât prevederile relative la aceste sporuri au fost abrogate.
Avându-se în vedere dispoziţiile art. 124 alin. (1) din Constituţia României şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 838 din 27 mai 2009, teza recurenţilor relativă la inaplicabilitatea normelor de abrogare, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, prin raportare la prevederilor constituţionale şi cele ale Legii nr. 24/2000, nu poate fi reţinută.
Astfel, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, Curtea Constituţională a reţinut că potrivit Legii fundamentale, singura autoritate abilitată să exercită controlul constituţionalităţii legilor sau ordonanţelor este instanţa constituţională, instanţele judecătoreşti sau alte autorităţi publice ale statului neavând această competenţă, indiferent dacă actele normative în discuţie sunt sau nu în vigoare.
S-a mai reţinut de asemenea că nu pot fi repuse în vigoare norme ce şi-au încetat aplicabilitatea, fiind abrogate prin acte normative ale autorităţii legiuitoare, prin invocarea unor vicii de tehnică legislativă sau a unor vicii de neconstituţionalitate, o atare operaţiune juridică putând fi realizată doar de autoritatea legiuitoare, Parlament sau Guvern, după caz, unica abilitată să dispună cu privire la soluţiile ce se impun în această materie.
Se constată de asemenea nefondată susţinerea recurenţilor potrivit căreia, o dată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 160/2000 ar fi rămas fără aplicabilitate numai prevederile Legii nr. 50/1995 referitoare la sporuri, nu şi prevederile Legii nr. 104/1999, prin care, în sistemul de salarizare al controlorilor financiari, s-au introdus inclusiv sporurile solicitate, întrucât atât OG nr. 9/1997, respectiv OG nr. 56/1997, aprobate prin Legea nr. 104/1999 cât şi OG nr. 83/2000 reprezintă dispoziţii de modificare, respectiv de completare ale Legii nr. 50/1996, ce în conformitate cu prevederile art. 62 din Legea nr. 24/2000 se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta, intervenţiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuind raportate tot la actul de bază.
În aprecierea temeiniciei recursului declarat, instanţa de recurs reţine şi faptul că, prin mai multe decizii, (nr. 818/819/820 din 03 iulie 2008) Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale în măsura în care din ele se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Or, atâta vreme cât dispoziţiile din actele normative cu putere de lege de salarizare, pe care le-au invocat reclamanţii, nu au fost declarate neconstituţionale, aceasta fiind singura modalitate de desfiinţare a efectelor lor, instanţa judecătorească nu putea să anuleze un asemenea act, chiar şi implicit, prin lipsirea lui de eficacitate juridică, raportându-se la principiile constituţionale şi la prevederile OG nr. 137/2000.
Oricum, în speţă nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de ordonanţă şi anume „existenţa unui caz de discriminare în ceea ce priveşte aplicarea legii faţă de persoane care se află în situaţii analoage sau comparabile".
Faţă de susţinerea recurenţilor relativă la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că în jurisprudenţa CEDO s-a afirmat că „o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor (Kopecky împotriva Slovaciei, §52; Caracas împotriva României, §49).
În raport de cele mai sus menţionate, Curtea apreciază că hotărârea recurată este legală, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.V., C.L., L.C., C.V., G.E., M.I., M.F., P.M., P.M., P.C., S.R., S.D., S.G., T.G., V.D., V.M. şi D.C. împotriva sentinţei civile nr. 101/CA din 9 iunie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2098/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2101/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
