ICCJ. Decizia nr. 2174/2010. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2174/2010
Dosar nr.49214/3/2008
Şedinţa publică din 28 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta V.V. a chemat în judecată pe pârâta R.A. "A.P.P.S." solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:
- să constate aplicabilitatea art. I1 alin. (1) din Legea nr. 229/2008 cu privire la apartamentele nr. 1 şi prevăzute la poz. 115 - 116 din anexa nr. 6 la HG nr. 265/2005;
- să oblige pe pârâtă să îi vândă prin negociere directă acest apartament;
- cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea judecătorească de declinare a competenţei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal
Prin Sentinţa civilă nr. 341 din 28 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reţinând că pârâta este asimilată autorităţilor publice în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, astfel că revine Curţii de apel competenţa de soluţionare a cauzei în raport cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, ce formează obiectul recursului
Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 2427 din 9 iunie 2009, a hotărât următoarele:
- a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, reţinând că ţin de fondul cauzei aspectele invocate în susţinerea excepţiei în sensul că în prezent legea nu mai prevede posibilitatea vânzării prin negociere directă, iar dispoziţiile care anterior reglementau o asemenea posibilitate au fost declarate neconstituţionale;
- a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta V.V.
Pentru a pronunţa soluţia de respingere a acţiunii ca neîntemeiată, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că, potrivit susţinerilor reclamantei, în raport cu prevederile art. I1 alin. (1) din Legea nr. 229/2008, apartamentul vizat ar fi trebuit să treacă în administrarea Primăriei Municipiului Bucureşti, astfel că refuzul R.A. "A.P.P.S." de a vinde imobilul este unul justificat, întrucât nu ar putea vinde bunul aflat în administrarea unei alte entităţi, iar, pe de altă parte, instanţa a reţinut că bunurile aflate în administrarea regiei pot fi vândute numai în condiţiile prevăzute de OG nr. 19/2002 care, în forma în vigoare la data soluţionării acţiunii, nu reglementează posibilitatea vânzării prin negociere directă a imobilelor. A mai reţinut instanţa că prevederile art. 13 din OG nr. 19/2002, anterior modificărilor aduse prin OG nr. 28/2007, reglementa posibilitatea vânzării prin negociere directă însă aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 38/2008.
4. Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei civile nr. 2427 din 9 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta V.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă susţine că instanţa a omis să se pronunţe asupra primului capăt de cerere, deşi s-a făcut dovada faptului că apartamentul în litigiu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de art. I1 alin. (1) din Legea nr. 229/2008 şi că reclamanta îl ocupă în mod legal în baza contractului de locaţiune în vigoare la data de 30 septembrie 2008.
Mai susţine recurenta-reclamantă că în mod greşit instanţa de fond nu a constatat transferul dreptului de proprietate asupra apartamentului său de la R.A. "A.P.P.S." la Primăria Generală a Municipiului Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, să fi constatat că este nejustificată şi lipsită de temei legal păstrarea de către R.A. "A.P.P.S." a imobilului.
Totodată, recurenta-reclamantă susţine că deoarece imobilul nu se mai află în folosinţa R.A. "A.P.P.S." şi nu mai este posibilă vânzare în condiţiile impuse de art. 13 din OG nr. 19/2002, admiţând primul capăt de cerere instanţa ar fi trebuit să constate necesitatea încetării vătămării pe care regia o aduce dreptului de proprietate al reclamantei, prin aceea că refuzul predării imobilului către Primăria Generală a Municipiului Bucureşti o împiedică pe petentă să cumpere apartamentul de la actualul proprietar.
Mai susţine recurenta-reclamantă că vătămarea ce îi este produsă prin refuzul R.A. "A.P.P.S." constă în faptul că este obligată să achite lunar o chirie uriaşă către o societate care nici măcar nu mai are dreptul să o încaseze, ceea ce este de natură a-i încălca dreptul la proprietate prevăzut de legile interne şi comunitare, dar şi dreptul la un trai decent, atâta vreme cât cea mai mare parte a veniturilor familiei este absorbită de plata chiriei.
5. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., având în vedere cadrul legal aplicabil, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente care vin să suplinească motivarea instanţei de fond:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta V.V. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care solicită instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:
- să constate aplicabilitatea art. I1 alin. (1) din Legea nr. 229/2008 în ceea ce priveşte apartamentul în care locuieşte, aflat în proprietatea privată a statului conform HG nr. 265/2005, anexa 6, poz.115 - 116, ap.1 şi 2 şi, pe cale de consecinţă, să constate vătămarea interesului legitim dispunând încetarea vătămării;
- să dispună obligarea pârâtei să îi vândă, prin negociere directă, apartamentul.
Având în vedere modul în care reclamanta a formulat cele 2 petite ale cererii de chemare în judecată, raportat la cadrul legal invocat de către reclamantă, instanţa, nefiind legată de o acţiune imperfect formulată, poate da propria calificare juridică cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită, Înalta Curte reţine că acţiunea se circumscrie prevederilor art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, conform cărora "se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său […] prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".
Astfel, raportat la cele 2 petite ale cererii de chemare în judecată, Înalta Curte califică acţiunea reclamantei ca o acţiune vizând obligarea pârâtei să efectueze operaţiunea administrativă constând în obligarea pârâtei R.A. "A.P.P.S." să îi vândă, prin negociere directă, apartamentul în litigiu ca urmare a constatării aplicabilităţii dispoziţiilor art. I1 alin. (1) din Legea nr. 229/2008.
În aceste condiţii, analizând refuzul pârâtei R.A. "A.P.P.S." de a pune în executare prevederile art. I1 alin. (1) din Legea nr. 229/2008 şi de a vinde recurentei, prin negociere directă, apartamentul litigiu, Înalta Curte constată că acest refuz nu este unul nejustificat privit prin prisma dreptului şi interesului invocate de către reclamantă.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuz nejustificat de a soluţiona o cerere, se înţelege "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile".
Prin drept vătămat în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004 se înţelege "orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ".
În cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta invocă vătămarea dreptului său de a cumpăra apartamentul în litigiu prin negociere directă.
Or, sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut că, la data soluţionării acţiunii, posibilitatea cumpărării locuinţei prin negociere directă nu mai este reglementată prin OG nr. 19/2002, iar prevederile care anterior reglementau o asemenea posibilitate fuseseră declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 38/2008.
Astfel fiind, Înalta Curte reţine că dreptul pretins vătămat al recurentei-reclamante (de a cumpăra apartamentul prin negociere directă) nu este reglementat nici de Constituţie, nici de lege şi nici de vreun alt act normativ, pentru a se constata existenţa sa, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004 şi, pe cale de consecinţă, nu putem vorbi de vătămarea produsă dreptului prin refuzul intimatei-pârâte de a realiza operaţiunea administrativă solicitată de către reclamantă.
Totodată, instanţa constantă că nu se poate reţine nici vătămarea unui interes legitim privat al recurentei-reclamante, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, întrucât existenţa interesului este condiţionată de existenţa dreptului subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat, invocat de reclamantă şi constând, aşa cum s-a reţinut anterior, în cumpărarea apartamentului prin negociere directă.
Nu pot fi primite susţinerile din recurs referitoare la faptul că refuzul R.A. "A.P.P.S." de a încheia protocolul de predare-primire ar fi de natură să aducă atingere "dreptului de proprietate" al reclamantei, atâta timp cât V.V. nu are nici măcar vocaţia de a cumpăra apartamentul prin negociere directă, conform celor precizate în cererea introductivă de instanţă.
În concluzie, atâta timp cât nu există un drept ori un interes legitim al reclamantei care să fi fost vătămate prin faptul că R.A. "A.P.P.S." nu a încheiat cu Primăria Generală a Municipiului Bucureşti protocolul de predare-primire a imobilului apartament în litigiu nu se poate constata că, în raport cu prevederile art. 1 şi art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, acţiunea ar fi întemeiată în considerarea unui interes legitim privat subiectiv şi viitor, dar imprevizibil al recurentei-reclamante reprezentat de speranţa pură şi simplă de a dobândi în funcţie de dinamica legislativă dreptul de proprietate asupra apartamentului pe care îl ocupă cu titlu de locaţiune.
Cuantumul mare al chiriei percepute reclamantei drept preţ al locaţiunii nu se circumscrie noţiunii de "drept sau interes legitim vătămat", întrucât locatarul are libertatea de a opta pentru un spaţiu şi o chirie corespunzătoare veniturilor sale, în timp ce locatorul are dreptul de a solicita preţul corespunzător imobilului oferit spre închiriere.
Este adevărat că instanţa nu s-a pronunţat expres prin considerentele sentinţei atacate cu privire la primul capăt de cerere, însă respingerea acestui petit, ca fiind neîntemeiat, trebuie privită ca parte integrantă a argumentaţiei expuse de Curtea de apel şi care derivă în mod logic din aprecierea formulată de instanţa de fond în sensul că acceptarea incidenţei prevederilor art. I1 alin. (1) din Legea nr. 229/2008 este irelevantă în condiţiile în care transferul dreptului de administrare asupra imobilului operează în temeiul legii, iar R.A. "A.P.P.S." nu ar putea proceda la vânzarea unui bun care nu se află în administrarea sa şi nu este supus reglementărilor aplicabile bunurilor aparţinând regiei.
În consecinţă, în raport de cele mai sus-reţinute şi faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de V.R. împotriva Sentinţei civile nr. 2427 din 9 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 aprilie 2010.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 2177/2010. Contencios. Litigiu privind regimul... | ICCJ. Decizia nr. 2170/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
