ICCJ. Decizia nr. 2289/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2289/2010
Dosar nr.4634/2/2009
Şedinţa publică din 4 mai 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin Sentinţa nr. 4010 din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă acţiunea reclamanţilor C.N.L., C.D., D.A., D.L., E.E., G.C., G.P., M.V., M.M., N.M., P.I., R.G., S.L., T.I., T.N., V.V., Z.L. în contradictoriu cu M.J.L.C. în sensul că au fost anulate Ordinele nr. 1163/E şi nr. 1165/C emise de pârât la data de 9 aprilie 2009.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii introductive a reţinut că prin Ordinul nr. 1163/E din 9 aprilie 2009 emis de pârât a fost revocat Ordinul nr. 768/C din 4 martie 2009, prin care s-a dispus acordarea sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, iar prin Ordinul nr. 1165/C din 9 aprilie 2009 s-a dispus ca începând cu data de 1 martie 2009 judecătorii din cadrul instanţelor judecătoreşti, care deţin hotărâri judecătoreşti executorii prin care li s-a recunoscut plata pentru viitor sau în continuare a sporului arătat, li se va achita acest spor.
Instanţa de fond a reţinut că Ordinul nr. 768/C din 4 martie 2009 nu mai putea fi revocat de pârât, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice, pârâtul având posibilitatea de a sesiza instanţa competentă pentru anularea actului.
De asemenea, instanţa a reţinut că Ordinul nr. 1165/C/2009, deşi este emis la data de 9 aprilie 2009, cuprinde prevederi care arată că se aplică de la data de 1 martie 2009, cu încălcarea principiului privind neretroactivitatea legii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs M.J.L.C. (devenit acum M.J.), criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Recurentul a indicat ca temei juridic al recursului formulat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, s-a arătat faptul că anularea Ordinului Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti nr. 768/2009 prin Ordinul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti nr. 1163/C/2009 a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, apreciind că acest din urmă ordin şi-a produs efectele în mod imediat şi definitiv, căci la data emiterii sale a fost desfiinţat irevocabil Ordinul nr. 768/C/2009, fără ca acesta să fi produs efecte juridice.
Recurentul a arătat că cele două ordine atacate, respectiv nr. 1163 şi nr. 1165 au fost emise la data de 9 aprilie 2009, înainte de data stabilită ca scadenţă pentru plata salariilor, astfel încât s-a apreciat că prin ordinele atacate nu s-a produs un efect direct cu privire la persoana sau patrimoniul reclamanţilor, astfel încât revocarea actului era posibilă şi legală. S-a arătat că Ordinul nr. 768/2009 nu îndeplinea condiţia de a fi intrat în circuitul civil şi de a fi produs efecte juridice la momentul anulării sale.
Cu privire la Ordinul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti nr. 1165/C/2009 şi la constatarea retroactivităţii efectelor acestuia, recurentul a precizat că instanţa de fond a dat o soluţie nelegală, întrucât ordinul arătat a fost emis la data de 9 aprilie 2009 şi nu retroactivează, aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond, întrucât a produs efecte juridice începând cu data de 10 aprilie 2009.
De asemenea, s-a arătat că obligaţia de plată a drepturilor salariale corespunzătoare lunii martie 2009 a devenit exigibilă la data de 10 aprilie 2009, în conformitate cu dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 şi anexa 1 la Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 86/2005, ulterior datei de emitere a Ordinului nr. 1165/C/2009.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetăţeanul şi statul).
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, iar al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
Pe linia acestor considerente teoretice se înscrie şi practica Curţii Constituţionale din ţara noastră, a cărei jurisprudenţă apără principiul legalităţii, care trebuie să guverneze activitatea administraţiei publice.
De altfel, în mod constant, instanţa constituţională a reafirmat că legalitatea trebuie să stea la temelia tuturor raporturilor juridice într-un stat de drept.
În concepţia Legii contenciosului administrativ român, prin noţiunea de exces de putere se înţelege exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice, prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Limitele dreptului de apreciere din partea administraţiei publice sunt date tocmai de limitele drepturilor cetăţenilor, prevăzute de Constituţie şi de lege.
Cu alte cuvinte, unde începe dreptul cetăţeanului se încheie dreptul de apreciere al administraţiei.
De asemenea, se poate afirma că, în raport de principiul consacrat de art. 16 alin. (2) din Constituţie, nu este de conceput exercitarea dreptului de apreciere în afara legii.
Art. 15 alin. (2) din Constituţie consacră principiul neretroactivităţii legii, prevăzând că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
Pe acest aspect, trebuie subliniat faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înainte de momentul emiterii actului.
În jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis impunerea lui şi în privinţa actelor administrative.
De asemenea, trebuie subliniat faptul că interdicţia retroactivităţii actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiţionează însăşi legalitatea acestor acte.
Această situaţie conduce la încălcarea principiului anterior individualizat la momentul emiterii actului administrativ contestat.
Înalta Curte nu poate reţine critica recurentului în sensul că autoritatea publică emitentă a actului administrativ contestat a avut în vedere lipsa de fonduri pentru înlăturarea de la plată a acestui spor salarial întrucât, după cum în mod corect a arătat şi judecătorul fondului, executarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile constituie o obligaţie legală a statului, sens în care s-a pronunţat în mod constant şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Ca atare, în raport de argumentele anterior prezentate, rezultă că recurentul a acţionat cu exces de putere la momentul emiterii actelor administrative contestate, fapt ce determină nelegalitatea acestora.
Nu poate fi reţinută critica recurentului în sensul că Ordinul nr. 1163/C este legal, pe considerentul că Ordinul nr. 768/C din 4 martie 2009 putea fi revocat, deoarece nu a produs efecte juridice. Această teorie a recurentului nu poate fi acceptată de Înalta Curte pornind de la balanţa între interesul public de salvgardare a legalităţii şi interesele celui administrat în menţinerea unei situaţii stabile, factori care condiţionează posibilitatea conferită instituţiei emitente de a revoca actul ilegal.
În cazul de faţă, dreptul subiectiv este dobândit iar necesitatea de a proteja încrederea în stabilitatea situaţiei astfel create se impune mai presus de interesul administraţiei care ar dori să revină asupra deciziei luate.
În aceste condiţii, revocarea retroactivă a unui act legal, care a conferit drepturi sau avantaje similare, este contrară principiilor generale de drept (decizii CJCE citate de Jean Boulois, Roger-Michel Chevallier în Grands arrets de la Cour de Justice des Communates Europeennes, 1994, p. 219).
Înalta Curte a constatat că în privinţa actelor creatoare de drepturi, doctrina comunitară a considerat că revocarea lor este supusă unor condiţii extrem de stricte, cu motivarea că este necesară protejarea aşteptării legitime a destinatarilor şi a principiului securităţii juridice.
Or, Ordinul nr. 1163/C a dispus revocarea Ordinului Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti nr. 768/C din 4 martie 2009 nu pentru că era ilegal, ci, fiind vorba de un act legal, motivarea autorităţii a fost "refuzul de viză a controlului financiar preventiv… emis de controlorul delegat I.I.", astfel încât Înalta Curte constată că nu are importanţă faptul dacă actul a intrat sau nu în circuitul civil, distincţie care trebuie făcută numai în raport de natura actului ce se analizează.
Înalta Curte reţine că un act legal, indiferent dacă este un act creator de drepturi ori un act recognitiv (distincţie consacrată de jurisprudenţa comunitară) nu poate constitui obiectul unei revocări.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de M.J. împotriva Sentinţei nr. 4010 din 18 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2010.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 2291/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2267/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
