ICCJ. Decizia nr. 2256/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2256/2010
Dosar nr.1262/57/2009
Şedinţa de la 29 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Cluj-Napoca, reclamantul B.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C.V., C.E., Primăria Municipiului Cluj-Napoca, D.S.P. a Judeţului Cluj, pronunţarea unei sentinţe prin care să se dispună:
- sistarea oricăror lucrări de construcţie asupra imobilului ce se construieşte de către pârâţi în Cluj-Napoca, str. C., până la soluţionarea definitivă a cauzei;
- anularea autorizaţiei de construire din 30 septembrie 2002 eliberată de Primăria municipiului Cluj-Napoca ca fiind emisă fără respectarea prevederilor legale;
- demolarea construcţiei ridicate de reclamanţi la adresa menţionată;
- obligarea pârâţilor C. la plata unei despăgubiri materiale în sumă de 10.000.000 RON reprezentând distrugerea gardului dintre cele două proprietăţi, distrugerea viei, cheltuielile efectuate cu deplasările la organele în drept pentru a încerca reglementarea situaţiei de nelegalitate precum şi cheltuielile determinate de consultarea unor specialişti.
Judecătoria Cluj-Napoca prin Sentinţa civilă nr. 10141/2003 pronunţată în Dosar nr. 11374/2003 a dispus declinarea petitului nr. 2 din acţiunea introductivă având ca obiect anularea autorizaţiei de construire din 30 septembrie 2002 emisă de Primăria municipiului Cluj-Napoca, în favoarea Tribunalului Cluj, secţia contencios administrativ, şi suspendarea cauzei în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ.
Tribunalul Cluj prin Sentinţa civilă nr. 26 din 21 ianuarie 2005 pronunţată în Dosar nr. 944/2004 a respins acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâţilor, sentinţă recurată, iar prin Decizia civilă nr. 1914/2005 a Curţii de Apel Cluj pronunţată în Dosar nr. 4045/2005 s-a admis recursul reclamantului, dispunându-se casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin considerentele deciziei s-a reţinut că în cadrul rejudecării instanţa de fond va dispune efectuarea unei noi expertize tehnice pentru a stabili dacă şi în ce măsură susţinerile reclamantului referitoare la autorizaţia de construire şi construcţia edificată de pârâţi se confirmă, urmând a se administra orice alte probe care se impun pentru a lămuri cauza sub toate aspectele.
În rejudecare, prin Sentinţa civilă nr. 274/2007 pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 4684/117/2005 (nr. format vechi 4774/2005) a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâţi şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea reclamantului B.V. având ca obiect anularea autorizaţiei de construcţie nr. x/2002 eliberată de Primarul Municipiului Cluj-Napoca. A fost admisă excepţia invocată din oficiu privind inadmisibilitatea petitului formulat de reclamant având ca obiect anularea avizului sanitar din 1 august 2002 emis de D.S.P. a Judeţului Cluj.
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul B.V., care i-a adus critici de nelegalitate sub aspectul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând că sub acest aspect există putere de lucru judecat şi nu s-au respectat indicaţiile instanţei de casare.
Prin Încheierea nr. 1365/2007 pronunţată la data de 02 iulie 2007 Curtea de apel Cluj-Napoca a scos cauza de pe rol şi a trimis-o pentru continuarea judecăţii la Curtea de apel Alba Iulia ca urmare a Deciziei nr. 3024 din 26 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis cererea de strămutare.
Recursul a fost admis prin Decizia nr. 541/CA din 03 decembrie 2007 a Curţii de Apel Alba Iulia, care a casat hotărârea atacată şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.
Cu ocazia rejudecării cauzei, prin înscrisul depus la dosar la data de 23 iunie 2009, intimaţii pârâţi C.V. şi C.E. au invocat excepţia de nelegalitate a art. 2 şi Capitolul I din Anexa 1 la Ordinul nr. 536/1997 al Ministerului Sănătăţii, solicitând instanţei de judecată:
- să se dispună prin încheiere înregistrarea unui nou dosar având ca obiect excepţia de nelegalitate şi suspendarea prezentului litigiu şi să suspende prezentul litigiu în temeiul art. 4 alin. (1) Legea nr. 554/2004,
- să admită excepţia de nelegalitate a art. 2 şi Capitolul I din Anexa 1 la Ordinul nr. 536/1997 al Ministerului Sănătăţii în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.
În motivare s-a arătat că reclamantul a solicitat anularea Avizului Sanitar din 01 august 2002 datorită nerespectării dispoziţiilor referitoare la însorire din Ordinul nr. 536/1997 al Ministerului Sănătăţii, ordin emis în baza dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei, dispoziţii obligatorii atât pentru unităţile publice şi private, precum şi pentru întreaga populaţie a ţării, în temeiul HG nr. 244/1997 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii. Or, au susţinut pârâţii C.V. şi E., Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei a fost abrogat prin art. 44 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Totodată nici Legea nr. 3/1978 nu a prevăzut şi nici Legea nr. 95/2006 nu prevede vreo competenţă pentru Ministerul Sănătăţii de a decide şi de a reglementa norme metodologice în domeniul construcţiilor de locuinţe.
Prin întâmpinare, recurentul a solicitat respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de nelegalitate.
Prin Încheierea din data de 06 septembrie 2009 Curtea de Apel Alba-Iulia a dispus suspendarea soluţionării cauzei, sesizând Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu excepţia de nelegalitate a art. 2 şi Capitolul I din Anexa 1 din Ordinul nr. 536/1997 al Ministerului Sănătăţii invocată de intimaţii C.V. şi C.E.
Pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate s-a format Dosarul nr. 1262/57/2009.
Prin Sentinţa nr. 268/CA din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia de nelegalitate a art. 2 şi Capitolul I din Anexa 1 la Ordinul nr. 536/1997 al Ministerului Sănătăţii invocată de petenţii C.V. şi C.E.
A reţinut prima instanţă că obiectul prezentei excepţii îl constituie un act administrativ unilateral cu caracter normativ adoptat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004 modificată prin Legea nr. 267/2007, iar pentru actele administrative normative, nu doar excepţia de nelegalitate, ci şi acţiunea directă sunt imprescriptibile.
În continuare a constatat prima instanţă că excepţia invocată de reclamanţi vizează două tipuri de critici: una vizează nelegalitatea Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 536/1997 raportat la Legea nr. 3/1978 şi HG nr. 244/1997, acte normative în temeiul cărora a fost emis ordinul, iar celălalt vizează nelegalitatea Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 536/1997 raportat la Legea nr. 95/2006 şi HG nr. 1718/2008, acte normative care au abrogat, la un moment ulterior Legea nr. 3/1978 şi HG nr. 244/1997
S-a mai reţinut că, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 legalitatea actului urmează a fi stabilită prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ şi, ca urmare instanţa de contencios are de verificat concordanţa actului administrativ supus analizei cu actele normative cu forţă superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis, ţinând cont de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 republicată. Din această perspectivă, a concluzionat prima instanţă, că evenimentele legislative ulterioare nu pot avea efecte asupra legalităţii ci asupra momentului până la care actul normativ rămâne în vigoare.
Faţă de aceste considerente, curtea de apel a apreciat că susţinerea privitoare la nelegalitatea Ordinului Ministerului Sănătăţii nr. 536/1997 raportat la Legea nr. 95/2006 şi HG nr. 1718/2008, evenimente legislative ulterioare emiterii sale, trebuie înlăturată ca lipsită de relevanţă faţă de obiectul cererii.
În continuare prima instanţă a procedat la analiza legalităţii art. 2 şi Capitolul I din Anexa 1 la Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 536/1997 prin raportare la Legea nr. 3/1978 şi HG nr. 244/1997, acte normative în temeiul cărora a fost emis ordinul şi a reţinut că art. 2 la care fac referire petenţii este parte integrantă a Capitolului I al Anexei la Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 536/1997.
S-a mai reţinut că analiza Legii nr. 3/1978 relevă faptul că Ministerul Sănătăţii este abilitat conform art. 83 lit. d) să îndrume şi să controleze întreaga activitate de asigurare a condiţiilor de igienă a mediului de viaţă şi muncă, scop în care elaborează şi supune spre aprobare normele de igienă, răspunde de aplicarea şi respectarea strictă a acestora pe întreg teritoriul ţării iar menţiuni în acelaşi sens se regăsesc şi în cuprinsul art. 2 pct. 3 din HG nr. 244/1997 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii.
A mai constatat că din coroborarea art. 82 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 3/1978 se poate concluziona că Ministerul Sănătăţii era abilitat să elaboreze norme de igienă iar acestea influenţează şi activitatea de proiectare şi realizare a construcţiilor, inclusiv a celor de locuit, iar din analiza textelor cuprinse în Capitolul I al Anexei la Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 536/1997 se observă că acestea cuprind menţiuni legate de amplasamentul diferitelor construcţii, în funcţie de destinaţia lor, prin indicarea unor limite externe (ca şi distanţe) sau interne (ca şi suprafaţă a încăperilor) minime necesare pentru a evita nocivităţile de orice fel la adresa sănătăţii populaţiei.
Pe de altă parte s-a apreciat că art. 2 la care fac referire în mod expres petenţii, stabileşte repere obiective minimale pentru evitarea umbririi încăperilor clădirilor cu destinaţie de locuinţă, motivat de împrejurarea că lipsa însoririi de minim 1 h pe zi constituie un factor de risc pentru sănătate şi nicidecum din considerente de urbanism.
A concluzionat curtea de apel în sensul că Ministrul Sănătăţii nu a depăşit limitele de reglementare care i-au fost conferite de lege atunci când a stabilit aceste distanţe, întrucât ocrotirea sănătăţii este imposibil de realizat în lipsa unor bariere spaţiale între clădirile cu destinaţia de locuinţe şi factorii nocivi de orice fel.
Împotriva Sentinţei nr. 268/CA din 16 decembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs în termen legal reclamanţii C.V. şi C.E. prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate a art. 2 şi a Capitolului 1 din Anexa 1 la Ordinul nr. 536/1997 al Ministerului Sănătăţii şi a obligării intimaţilor pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.
Au învederat recurenţii, prin motivele de recurs, că art. 2 din Capitolul I din Anexa 1 la Ordinul nr. 536/1997 al Ministerului Sănătăţii dar şi întregul Capitol I din Anexa 1 a actului administrativ normativ menţionat reprezintă o reglementare în domeniul construcţiilor, dovada în acest sens constituind-o însăşi litigiul în care a fost invocată excepţia de nelegalitate în cadrul căruia se solicită anularea unei autorizaţii de construcţie pe motiv că aceasta nu respectă dispoziţiile stabilite de Ordinul nr. 536/1997 în domeniul construcţiilor.
S-a mai arătat, de către recurenţii reclamanţi, că la data emiterii actului administrativ atacat pe calea excepţiei de nelegalitate nici Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei şi/sau HG nr. 244/1997 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii nu au prevăzut vreo competenţă pentru Ministerul Sănătăţii de a decide şi de a reglementa norme metodologice în domeniul construcţiilor de locuinţe. Mai mult decât atât, referitor la igienă art. 4 alin. (1) poziţia 28 din Legea nr. 3/1978 limita expres atribuţiile Ministerului Sănătăţii la unităţile sanitare prevăzându-se că acesta "elaborează norme pentru asigurarea condiţiilor de cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor nosocomiale pentru unităţile sanitare".
Reclamanţii au precizat că instanţa de fond a respins în mod neîntemeiat excepţia de nelegalitate invocată cu motivarea că Ministerul Sănătăţii avea abilitatea de a reglementa, în temeiul dispoziţiilor art. 83 lit. d) din Legea nr. 3/1978, în domeniul construcţiilor, pe baza art. 82 alin. (2) din acelaşi act normativ. În realitate, art. 83 lit. d) din Legea nr. 3/1978 nu oferă competenţa de reglementare ci doar de elaborare, adică de a concepe proiecte de acte normative. Astfel, Ministerul Sănătăţii are atributul de iniţiativă a actului normativ şi nu de adoptare a actului normativ.
Competenţa lui se încheie după adoptare, când "supune spre aprobare normele de igienă", adică actul elaborat. Pe de altă parte, recurenţii au relevat că dispoziţiile art. 82 alin. (2) din Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei care prevăd că "prin normele de igienă se stabilesc condiţiile de asigurare a calităţii apei, aerului şi solului, de igienă la locul de muncă şi în unităţile de folosinţă publică, de protecţie sanitară a alimentelor, surselor şi instalaţiilor de alimentare cu apă potabilă, de prevenire a contaminării radioactive, de salubritate a localităţilor, unităţilor socialiste, mijloacelor de transport în comun şi locuinţelor, de îndepărtare şi neutralizare a apelor uzate şi a reziduurilor solide" nu se referă în niciun fel la modul de edificare a construcţiilor ci expres la salubrizarea lor. Astfel, domeniul în care Ministerul Sănătăţii doar elaborează proiecte şi ulterior le supune aprobării nu le emite chiar el, se referă la salubrizare, adică la curăţenie şi nu la construcţie. Cea mai elocventă dovadă o reprezintă faptul că art. 82 alin. (2) se referă expres la "mijloacele de transport în comun". Astfel, de pe o parte nu se discută de edificare de locuinţe, iar pe de altă parte nimeni nu a avut absurd pretenţia de a susţine că Ministerul Sănătăţii are atribuţii în a reglementa modul de producţie al autobuzelor, troleibuzelor, microbuzelor, tramvaielor sau chiar al trenurilor şi avioanelor.
În cauză au formulat întâmpinare intimaţii B.V. şi Ministerul Sănătăţii, prin care s-a solicitat respingerea recursului declarat de C.V. şi C.E. împotriva Sentinţei nr. 268/CA din 16 decembrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Intimatul B.V. a arătat că motivarea instanţei de fond este judicioasă şi exhaustivă, că nu se poate susţine raţional că activitatea de construcţii nu trebuie să respecte nici o normă de protecţie a mediului, de igienă şi de sănătate publică şi că în sistemul nostru de drept - de organizare a instituţiilor statului - această atribuţie, de reglementare şi implementare, a fost conferită în mod exclusiv şi incontestabil prin dispoziţii legale Ministerului Sănătăţii. În realitate, a subliniat intimatul, nu este vorba în cauză de o reglementare în domeniul construcţiilor, ci de o impunere a normelor medicale, de mediu şi de sănătate publică, incontestabil conferite de lege Ministerului Sănătăţii atât în anul 1978 cât şi în prezent, în toate domeniile vieţii şi activităţii sociale, inclusiv în construcţii.
Cât priveşte intimatul Ministerul Sănătăţii, acesta a precizat prin întâmpinare ca cele reţinute prin considerentele hotărârii pronunţate de prima instanţă sunt întemeiate, şi că în conformitate cu dispoziţiile art. 2 pct. 3 din HG nr. 244/1997 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii - act normativ în vigoare la momentul emiterii normei ce formează obiectul excepţiei de nelegalitate, Ministerul Sănătăţii are ca atribuţie şi pe aceea de a îndruma şi controla modul de aplicare a normelor de igienă şi sanitare-antiepidemice în mediul de viaţă al populaţiei şi la locul de muncă.
Recursul este fondat.
Prin Ordinul nr. 536 din 23 iunie 1997 al Ministerului Sănătăţii, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 140/3.07.1997, emis în temeiul dispoziţiilor legale în vigoare privind igiena mediului de viaţa şi de muncă, înscrise în Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei şi în temeiul prevederilor HG nr. 244/1997 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, au fost aprobate Normele de igienă şi recomandările privind mediul de viaţă al populaţiei, anexate la ordin.
Dispoziţiile Capitolului I din anexa la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 536 din 23 iunie 1997 au format obiectul excepţiei de nelegalitate invocate de reclamanţii C.V. şi C.E., în temeiul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, cu motivarea că aceste dispoziţii au fost emise cu încălcarea competenţei Ministerului Sănătăţii, care nu avea abilitarea de a institui norme în domeniul construcţiilor de locuinţe şi atribuţia de a adopta acte cu putere obligatorie, ci numai de a elabora şi supune spre aprobare normele de igienă.
În cadrul procedurii reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, instanţa de contencios administrativ învestită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate este abilitată să verifice, ţinând seama de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, concordanţa actului administrativ supus analizei cu actele normative cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea cărora a fost emis. Cu alte cuvinte, cu ocazia soluţionării excepţiei de nelegalitate, instanţa trebuie să verifice dacă actul administrativ atacat pe această cale îndeplineşte cumulativ următoarele cerinţe de legalitate: actul să fie adoptat sau emis de către autoritatea competentă material şi teritorial şi în limitele competenţei ce îi revine; conţinutul actului administrativ să fie conform cu conţinutul legii în baza căreia este emis şi cu actele normative cu forţă juridică superioară; actul să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pune în executare; actul să fie adoptat sau emis în forma specifică actelor administrative şi cu respectarea procedurii şi normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege; actul să fie actual şi oportun.
Se reţine, în cauză, că potrivit dispoziţiilor art. 82 alin. (2) din Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei prin normele de igienă se stabilesc condiţiile de asigurare a calităţii apei, aerului şi solului, de igienă la locul de muncă şi în unităţile de folosinţă publică, de protecţie sanitară a alimentelor, surselor şi instalaţiilor de alimentare cu apă potabilă, de prevenire a contaminării radioactive, de salubritate a localităţilor, unităţilor economice, mijloacelor de transport în comun şi locuinţelor, de îndepărtare şi neutralizare a apelor uzate şi a reziduurilor solide. Prin art. 82 alin. (3) din acelaşi act normativ s-a stipulat că normele de igienă se aprobă prin Decret al Consiliului de Stat, la propunerea Ministerului Sănătăţii, şi că ele sunt obligatorii la proiectarea şi executarea obiectivelor economico-sociale, precum şi în toate domeniile de activitate.
Ministerul Sănătăţii, în condiţiile expres indicate de art. 83 din Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei - abrogată prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii - avea atribuţia îndrumării şi controlării întregii activităţi de asigurare a condiţiilor de igienă a mediului de viaţă şi de muncă. În acest scop, Ministerul Sănătăţii, potrivit art. 83 lit. d) din Legea nr. 3/1978, "elaborează şi supune spre aprobare normele de igienă, răspunde de aplicarea şi respectarea strictă a acestora pe întreg teritoriul ţării".
Rezultă, astfel, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 82 alin. (2) şi (3) şi art. 83 lit. d) din Legea nr. 3/1978, că Ministerul Sănătăţii avea, la momentul emiterii Ordinului nr. 536 din 23 iunie 2007, doar competenţa elaborării normelor de igienă şi a supunerii lor spre aprobare organului administrativ ierarhic superior, iar nu şi competenţa de a emite un act administrativ normativ prin care aceste norme de igienă să dobândească forţă juridică, să devină opozabile erga omnes. Normele de igienă, în acord cu prevederile art. 82 alin. (3) din Legea nr. 3/1978, odată elaborate de Ministerul Sănătăţii, trebuiau aprobate, la propunerea aceluiaşi minister, prin hotărâre a Guvernului României, această autoritate publică având, potrivit dispoziţiilor art. 101 alin. (1) şi art. 107 alin. (2) din Constituţia României din anul 1991, atribuţia asigurării realizării politicii interne şi externe a ţării, a exercitării conducerii generale a administraţiei publice şi a emiterii de hotărâri în vederea organizării executării legilor. Prin urmare, Ordinul nr. 536 din 23 iunie 1997 pentru aprobarea Normelor de igienă şi a recomandărilor privind mediul de viaţă al populaţiei emis de ministrul sănătăţii este nelegal, acest act administrativ unilateral cu caracter normativ nefiind adoptat de autoritatea administrativă competentă material, potrivit legii.
În aceste condiţii, constatând că este greşită soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei de nelegalitate invocată în cauză şi că este întemeiat motivul de recurs constând în necompetenţa materială a organului administrativ emitent al ordinului atacat, se va dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., admiterea recursului declarat de C.V. şi C.E. şi modificarea Sentinţei civile nr. 268/CA din 16 decembrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în sensul admiterii excepţiei de nelegalitate şi a constatării nelegalităţii dispoziţiilor Capitolului I din Anexa la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 536/1997 pentru aprobarea normelor de igienă şi a recomandărilor privind mediul de viaţă al populaţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de C.V. şi C.E., împotriva Sentinţei civile nr. 268/CA din 16 decembrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că admite excepţia de nelegalitate invocată de C.V. şi C.E.
Constată nelegalitatea dispoziţiilor Capitolului I din Anexa la Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 536/1997 pentru aprobarea normelor de igienă şi a recomandărilor privind mediul de viaţă al populaţiei.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 29 aprilie 2010.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 2260/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 2255/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
