ICCJ. Decizia nr. 2305/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 2305/2010

Dosar nr.1051/35/2009

Şedinţa publică din 4 mai 2010

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin Sentinţa nr. 231/CA/2009-PI din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Oradea a fost respinsă ca nefondată cererea de revizuire a Sentinţei nr. 212/CA/2008 a Curţii de Apel Oradea, cerere formulată de H.J.Z. în contradictoriu cu SC A. SA Satu Mare, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 18/1991 Păuleşti şi Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 18/1991 Satu Mare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa învestită cu soluţionarea cererii de revizuire a reţinut că prin Sentinţa nr. 212/CA din 28 noiembrie 2008 au fost respinse excepţiile de tardivitate şi de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate şi Curtea a respins excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 29 iulie 1997 emis de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei.

Instanţa a reţinut că Sentinţa nr. 212/CA/2008 a Curţii de Apel Oradea a rămas irevocabilă, prin Decizia nr. 2350/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de revizuire a constatat că înscrisul nou pe care revizuentul şi-a întemeiat cererea, respectiv contractul de concesiune din 11 mai 2001 este ulterior emiterii actului administrativ a cărui nelegalitate se cere a se constata.

Curtea a reţinut că întotdeauna controlul de legalitate al unui act administrativ se limitează la verificări legate de respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data emiteri lui, astfel încât a concluzionat că înscrisul nou invocat nu este determinant în cauză, iar motivul de revizuire formulat este neîntemeiat.

Curtea a reţinut că nici al doilea motiv de revizuire nu este întemeiat, respectiv faptul că statul, Comisia Locală şi Comisia Judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 nu au fost apărate cum trebuie, întrucât s-au ascuns aceste înscrisuri, având în vedere soluţia adoptată pentru primul capăt al cererii de revizuire şi anume că actul invocat nu este determinant în soluţionarea cauzei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.

Recurentul a precizat că terenul în litigiu a aparţinut familiei sale şi a depus notificare în temeiul Legii nr. 247/2005, astfel încât actul administrativ atacat a fost emis cu nerespectarea dispoziţiilor legale.

S-a arătat faptul că prin Sentinţa civilă nr. 2123/LC din 20 octombrie 2003 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, rămasă definitivă, a fost admisă acţiunea reclamantului şi s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare din CF 255 Petin, privind imobilul, casă şi teren în suprafaţă de 277 mp, a fost dispusă radierea dreptului de proprietate a pârâtei şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului, precum şi evacuarea pârâtei din imobil.

A invocat, în sprijinul recursului formulat, practica Înaltei Curţi într-un caz similar privind nelegalitatea actului individual administrativ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte a constatat că motivele invocate de revizuent în susţinerea cererii de revizuire formulate, prevăzute de dispoziţiile art. 322 pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ. au fost analizate de instanţa de retractare, astfel încât motivele invocate pe fondul pricinii de recurent nu pot fi primite de această instanţă.

Înalta Curte apreciază că instanţa de revizuire a cercetat elementele de admisibilitate ale unei cereri de revizuire, întemeiate pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., respectiv cercetarea faptului dacă înscrisul a existat în momentul judecării procesului terminat prin hotărârea atacată, dacă înscrisul a fost necunoscut pentru instanţă şi revizuent, dacă partea a fost împiedicată a-l prezenta, dacă înscrisul este doveditor şi determinant pentru soluţia în litigiu şi, din aceste considerente, instanţa de control judiciar a constatat că această concluzie, asumată prin sentinţa atacată, nu comportă nicio critică.

În mod corect s-a apreciat că cercetarea legalităţii unui act presupune verificarea condiţiilor de fond şi formă ale întocmirii actului la momentul emiterii acestuia şi nu presupune luarea în considerare a unor aspecte ulterioare întocmirii unui act.

Înalta Curte a constatat că nici motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 6 nu este întemeiat şi în mod corect a concluzionat în acest sens şi instanţa de fond a revizuirii, întrucât pentru persoanele juridice, aşa cum s-a apreciat constant în practica judiciară şi în lucrările de specialitate, numai acele lipsuri de apărare care ar fi de natură să facă pe judecător a da o altă soluţie ar face admisibilă o cerere de revizuire, în caz contrar o asemenea cerere nu justifică interesul.

Problema recurentului se va rezolva pe cale civilă, instanţa de contencios administrativ neavând competenţa de a se pronunţa pe fondul dreptului de proprietate invocat de reclamant.

Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul formulat de H.J.Z. împotriva Sentinţei nr. 231/CA/2009-PI din 30 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2010.

Procesat de GGC - LM

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2305/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs