ICCJ. Decizia nr. 2602/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2602/2010
Dosar nr. 911/33/2008
Şedinţa publică din 18 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 684 din 31 octombrie 2008, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul L.M. în contradictoriu cu Casa Judeţeană de Pensii Cluj, a anulat hotărârea nr. 22611 din 11 februarie 2008 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada 1 ianuarie 1941 – 6 martie 1945 şi să-i acorde drepturile băneşti prevăzute de OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu data de 1 octombrie 2007.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din declaraţiile martorilor B.I. şi F.I. rezultă că reclamantul împreună cu părinţii săi s-au refugiat din localitatea de domiciliu – Gherla, Judeţul Cluj în localitatea Sărmaş, Judeţul Cluj în cursul lunii decembrie 1940, în urma persecuţiilor din motive etnice exercitate în localitatea de domiciliu, reîntorcându-se în localitatea de domiciliu în cursul lunii septembrie 1945.
Astfel fiind, Curtea de Apel a reţinut că reclamantul a făcut dovada refugiului determinat de persecuţiile din motive etnice şi se încadrează în prevederile art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Cluj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 299 şi urm. şi ale art. 3041 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Cluj susţine că instanţa de fond în mod greşit a acordat reclamantului drepturile solicitate în baza declaraţiilor date de martori, care nu sunt clare şi nu se susţin reciproc şi în condiţiile în care, în prezent, 90% din dosarele de refugiat se întemeiază pe declaraţii de martori şi pe faptul că la Arhivele Naţionale nu există înscrisuri oficiale doveditoare. Mai susţine recurenta-pârâtă că, potrivit OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, pentru acordarea drepturilor reparatorii este necesar să existe două surse de informaţie care să indice aceleaşi date cu privire la: data de plecare, localitatea de plecare, motivul plecării, localitatea de refugiu şi data întoarcerii din refugiu. În esenţă, se susţine că în privinţa reclamantului datele sunt insuficiente şi contradictorii pentru a justifica acordarea drepturilor prevăzute de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare şi că declaraţiile notariale date de martori sunt dovezi precare şi pot face dovada până la înscrierea în fals. Mai susţine recurenta-pârâtă că hotărârea instanţei de fond se întemeiază pe o singură depoziţie de martor, probă insuficientă în raport cu dispoziţiile legale.
Analizând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport cu prevederile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., ale OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Normelor aprobate prin HG nr. 127/2002, precum şi cu jurisprudenţa în materie a Instanţei Supreme, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanţei persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate".
Potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin HG nr. 127/2002 „dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori."
Aceste dispoziţii sunt date în aplicarea art. 61 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".
Potrivit dispoziţiilor susmenţionate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menţionate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declaraţii de martori în situaţia în care lipsesc actele oficiale.
Este de reţinut faptul că, în mod constant, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, chiar cu referire la dispoziţiile OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 558/2005).
Or, potrivit Normelor de aplicare a OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, citate mai sus, dovada încadrării în ipoteza normei juridice de la art. 1 lit. c) din ordonanţă se face fie prin acte oficiale, fie, în lipsa unor asemenea acte, prin declaraţii de martori.
În cauză reclamantul a depus diligenţe necesare pentru a obţine acte oficiale de la organele competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, aşa cum rezultă din adresa (dosarul de fond) emisă de Direcţia Judeţeană Cluj a Arhivelor Naţionale, în care se menţionează că, în documentele deţinute de instituţie, nu figurează L.A. (mama reclamantului) sau L.M. (fiul, reclamant în prezenta cauză).
Astfel fiind, întemeiat instanţa a avut în vedere declaraţiile date în faţa instanţei de martorii B.I. (la dosarul de fond) şi F.I. (dosarul de fond), precum şi declaraţiile notariale ale celor doi martori (dosarul de fond), care atestă, cu caracter unitar, că reclamantul s-a refugiat din localitatea de domiciliu – Gherla, Judeţul Cluj în localitatea Sărmaş, Judeţul Cluj în cursul lunii decembrie 1940, în urma persecuţiilor din motive etnice exercitate în localitatea de domiciliu, reîntorcându-se în localitatea de domiciliu în cursul lunii septembrie 1945.
Critica din recurs referitoare la faptul că instanţa de fond s-a pronunţat pe baza unei singure depoziţii de martor este neîntemeiată, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, Curtea de Apel s-a pronunţat pe baza celor două declaraţii de martori date în faţa instanţei, precum şi în raport cu celelalte înscrisuri depuse în probaţiune.
În privinţa mijloacelor de probă sunt aplicabile normele de procedură civilă, conform cărora proba trebuie să fie pertinentă, concludentă şi utilă cauzei, aceste caracteristici fiind lăsate la aprecierea instanţei învestită cu soluţionarea cauzei.
Or, în cauză, se reţine că instanţa fondului a realizat o corectă analiză şi apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamantul se încadrează în ipoteza reglementată prin prevederile OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel fiind, Curtea de Apel a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală cu respectarea cadrului legal instituit de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, şi în raport cu jurisprudenţa Instanţei Supreme, precum şi a normelor şi principiilor de procedură civilă referitoare la administrarea şi analiza mijloacelor de probă.
Faţă de cele arătate, Curtea constată că sentinţa civilă atacată este legală şi temeinică şi, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Cluj împotriva sentinţei civile nr. 684 din 31 octombrie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2579/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2631/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
