ICCJ. Decizia nr. 2622/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.2622/2010
Dosar nr. 6860/2/2009
Şedinţa publică din 19 mai 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 4308 din 4 decembrie 2009, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes şi, pe fond, a admis acţiunea formulată de reclamanţii P.C., C.I.M., B.M.S., C.D., D.R.C., P.C.A., I.G., D.M.D., S.M., P.R.A.C., M.D.S., B.A.M., P.A.M., C.L., D.C.C., C.A., R.R.C., G.D.I., C.I.D., J.C., N.C., S.F.M., T.L., A.M.D. şi C.C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie având ca obiect suspendarea executării Ordinului nr. 1472/2009 emis de pârât.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în speţă, există o îndoială serioasă în privinţa legalităţii Ordinului nr. 1472/2009 deoarece actul administrativ contravine, în primul rând, prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, întrucât prin acesta se încalcă în mod evident principiul retroactivităţii legii în sensul că, deşi emis la data de 2 iulie 2009, a dispus suspendarea aplicării Ordinului nr. 526/2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu o dată anterioară, respectiv 1 iunie 2009.
S-a reţinut, de asemenea, că suspendarea plăţii sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50 % nu face obiectul OUG nr. 71/2009, astfel cum s-a susţinut în motivarea ordinului emis de pârât întrucât actul normativ se referă la sumele devenite executorii, până la data de 31 decembrie 2009, iar plata sporului mai sus menţionat, calculat la indemnizaţia brută lunară se efectua ca urmare a Ordinului nr. 526/2009 şi nu în baza ordonanţei de urgenţă.
Cu privire la existenţa pagubei iminente instanţa a constatat că aceasta constă în scăderea considerabilă a veniturilor salariale în contextul în care sporul de 50 % a fost recunoscut prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 21/1998 pronunţată în recurs în interesul legii, a constatat că magistraţii au dreptul la acest spor şi după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000, inclusiv pentru viitor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul susţinând, în esenţă, că în speţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004: existenţa cazului bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, astfel cum sunt ele definite de dispoziţiile art. 2 lit. t) şi ş) din Legea contenciosului administrativ.
Analizând recursul declarat în cauză prin prisma motivelor invocate şi în conformitate cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că soluţia atacată este legală şi temeinică, pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ susmenţionat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În raport cu dispoziţiile legale susmenţionate, în speţa de faţă nu poate fi primită critica recurentului, în sensul negării naturii juridice de act administrativ a adresei contestate.
În mod evident, adresa în discuţie adoptă o măsură prin care se modifică un element esenţial al raporturilor de serviciu existente între judecători şi stat: mai precis, este vorba de modificarea cuantumului salariului cuvenit pentru activitatea prestată în luna iunie 2009.
Mai mult, măsura contestată în cauza de faţă a fost luată în regim de putere publică, în vederea organizării executării unei norme cu putere de lege, respectiv a OUG nr. 71/2009.
Aşadar, nu se poate afirma că suntem în prezenţa unei simple operaţiuni administrative de comunicare către ordonatorii secundari şi terţiari de credite, după cum susţine în mod eronat recurentul.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea Deciziei nr. 838 din 27 mai 2009 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, de la data publicării fiind general obligatorii şi având putere numai pentru viitor.
Rezultă, aşadar, că deciziile Curţii Constituţionale nu produc efecte asupra hotărârilor judecătoreşti irevocabile şi nici asupra deciziilor în interesul legii pronunţate în precedent de înalta Curte.
De asemenea, conform art. 126 din Legea fundamentală, justiţia se înfăptuieşte în România, prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege.
Nicio dispoziţie constituţională sau legală nu reglementează efectele retroactive ale unei decizii a Curţii Constituţionale, în sensul negării puterii lucrului judecat a hotărârilor irevocabile pronunţate de instanţele din sistemul judiciar.
În ce priveşte excepţia lipsei de interes a acţiunii, se va reţine că aceasta nu este întemeiată, întrucât pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti de suspendare a executării aceluiaşi act administrativ nu poate profita autorilor cererii formulate în prezenta cauză, cunoscut fiind că efectele procesului sunt limitate la părţile acestuia.
Cu privire la cererea de suspendare, se va reţine, de asemenea, că soluţia atacată este temeinică şi legală.
Dispoziţiile legale care reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Rezultă din textul legal susmenţionat ca, pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul rând, existenţa unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente:
În primul rând, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prin actul administrativ analizat, emis la data de 3 iulie 2009, recurentul a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor băneşti cuvenite intimaţilor pe luna iunie 2009.
Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
În acest sens, se impune a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înainte de momentul emiterii actului.
De asemenea, un alt aspect care vădeşte aparenţa de nelegalitate a actului contestat îl constituie încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.
În raport cu aceste prevederi legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiţii decât cele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare.
În ceea ce priveşte noţiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, o defineşte ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Această condiţie legală este, de asemenea, îndeplinită în speţă, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor şi previzibil cu evidenţă, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistraţi şi stat.
Faţă de cele arătate, apreciind că în mod corect instanţa de fond a reţinut că, în cauză, sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru suspendarea actelor administrative, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 4308 din 4 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2621/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2623/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
