ICCJ. Decizia nr. 2903/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2903/2010
Dosar nr.4183/2/2009
Şedinţa publică din 2 iunie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 3791 din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a fost admisă în parte acţiunea reclamanţilor C.I., C.M., C.D., R.V. în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Externe, în sensul că pârâtul a fost obligat să stabilească o dată de depunere a cererii şi a actelor necesare pentru redobândirea cetăţeniei române, într-un termen rezonabil. Instanţa a respins cererea privind daunele morale solicitate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este neîntemeiată, întrucât reclamanţii au solicitat să se constate refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri în raport de ultima petiţie adresată autorităţii pârâte, care a rămas fără soluţionare efectivă, ca şi celelalte cereri de altfel, astfel încât acţiunea reclamanţilor este formulată în termenul legal de prescripţie.
Pe fondul acţiunii formulate, instanţa a reţinut că reclamanţii s-au adresat cu o primă cerere autorităţii pârâte la data de 14 septembrie 2006, solicitând fixarea datei în vederea depunerii cererii şi actelor necesare pentru redobândirea cetăţeniei române, iar până la data sesizării instanţei au primit înştiinţarea că datorită numărului mare de solicitări şi a spaţiilor limitate în care Ambasada îşi desfăşoară activitatea, reclamanţii urmează a fi programaţi pentru depunerea cererii, urmând a fi înştiinţaţi în legătură cu acest aspect.
Instanţa de fond a constatat că termenul care a trecut de la formularea cererii nu poate fi considerat rezonabil, cât timp obligaţia de soluţionare a cererilor în termen rezonabil subsumează toate etapele eventuale ale unei proceduri, inclusiv cele premergătoare depunerii efective a cererii.
Cu privire la daunele morale solicitate, instanţa de fond a apreciat ca neîntemeiată această cerere, atâta timp cât prin admiterea acţiunii şi obligarea autorităţii să stabilească data de primire a cererii s-a realizat o reparaţie morală suficientă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Afacerilor Externe, criticând soluţia pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Recurentul a arătat că instanţa a pronunţat o hotărâre întemeiată pe o interpretare greşită a legii, întrucât acţiunea reclamanţilor este prescrisă, în raport cu cererile adresate autorităţii pârâte în luna septembrie 2006, întrucât pentru fiecare cerere administrativă se constată existenţa unui act administrativ unilateral şi curge un termen separat de prescripţie.
Pe fondul acţiunii, autoritatea pârâtă a arătat că nu neagă caracterul rezonabil al termenului în discuţie, însă s-a invocat faptul că există o justificare argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată pentru a se depune cererea reclamanţilor de redobândire a cetăţeniei române.
S-a arătat că nu poate fi reţinut un refuz nejustificat, întrucât există un răspuns formulat de autoritatea recurentă, iar acesta nu poate fi considerat ca o exprimare a unei restricţionări a unui drept.
Autoritatea recurentă a precizat că există o cauză exoneratoare de culpă administrativă în materia litigiilor de această natură, în sensul că gestionarea atribuţiilor ce le revin, exercitate pe teritoriul unui stat străin, implică imposibilitatea obiectivă a autorităţilor române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spaţii adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire a cetăţeniei române într-un termen cât mai scurt.
Recurentul a precizat că nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât în cauză este vorba de un termen administrativ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 299 raportate la art. 4 pct. 1 din C. proc. civ., analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Înalta Curte nu poate primi excepţia invocată cu privire la prescripţia acţiunii reclamanţilor, întrucât în cauza de faţă dreptul la acţiune nu este prescris.
Astfel, văzând dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în conformitate cu care cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii, Înalta Curte a constatat că acţiunea reclamanţilor a fost introdusă la data de 7 mai 2009, în condiţiile în care răspunsul autorităţii pârâte a fost formulat la 6.04.2009, deci înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de lege.
Înalta Curte a constatat că în mod corect instanţa de fond a analizat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată, întrucât reclamanţii au precizat, în cererea de chemare în judecată, că răspunsul primit a fost elementul declanşator al vătămării, deoarece acest răspuns a fost formal şi reclamanţii s-au declarat nemulţumiţi de refuzul de soluţionare a cererii lor de programare într-un termen rezonabil pentru primirea actelor.
Nu poate fi primită apărarea recurentului în sensul că există două cereri, care au regim juridic diferit, întrucât răspunsul autorităţii a fost cel care a determinat partea să iasă din pasivitate şi să reclame existenţa unei vătămări, iar instanţa de fond a putut constata un refuz continuu de soluţionare a cererii reclamanţilor, cu referire la prima cerere adresată în acest sens autorităţii pârâte, fără a aprecia însă că reclamanţii susţin numai acea cerere depusă iniţial, în anul 2006.
În conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, cetăţenii moldoveni de naţionalitate română pot depune cererile de redobândire a cetăţeniei române împreună cu actele aferente, la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României în străinătate, în condiţiile în care au reşedinţa sau domiciliul în străinătate.
Înalta Curte a constatat că reclamanţii s-au adresat în mai multe rânduri pârâtului, manifestându-şi stăruinţa în redobândirea cetăţeniei române, însă cererea a rămas fără soluţionare efectivă, împrejurare care este de natură a-i afecta pe reclamanţi în soluţionarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. se constată că prin Convenţie se apără drepturi concrete şi efective, iar orice ingerinţă în drepturile consacrate de aceasta trebuie să corespundă menţinerii unui just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Acest echilibru ce trebuie protejat ar fi distrus dacă individul ar suporta o sarcină specială şi exorbitantă (cauza Sporrong şi Lonnroth; cauza Străin şi alţii împotriva României).
Or, din această perspectivă Înalta Curte reţine că neprimirea cererii formulate de intimaţii-reclamanţi, indiferent de motivaţia autorităţii recurente, ar echivala cu o vătămare a acestora în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea redobândirii cetăţeniei române.
Principiul legalităţii înseamnă, înainte de toate, existenţa unor norme de drept intern, suficient de accesibile şi previzibile, or în cauza de faţă Legea nr. 21/1991 a stabilit procedura ce trebuie urmată în cazul cererilor de redobândire a cetăţeniei române.
Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoana interesată(cauza Frydlender împotriva Franţei şi cauza Hartman împotriva Republicii Cehe).
În opinia Înaltei Curţi litigiul născut între reclamanţi şi autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar neprimirea cererii adresate instituţiei pârâte este de natură a crea o vătămare a reclamanţilor într-un drept prevăzut de lege, drept la care reclamanţii privesc cu speranţă legitimă.
Înalta Curte nu poate primi apărarea formulată de recurent în sensul că există o cauză exoneratoare de răspundere, întrucât instituţia recurentă a fost în culpă pentru neprimirea cererii reclamanţilor şi trebuia să-şi ia toate diligenţele pentru rezolvarea situaţiei create.
Orice amânare în soluţionarea cererii ar însemna depăşirea termenului rezonabil avut în vedere de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin urmare, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, amânarea pentru o dată neprecizată în vederea depunerii cererii de redobândire a cetăţeniei române, reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.
De asemenea, Înalta Curte are în vedere faptul că întreaga procedură de redobândire a cetăţeniei române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare speţă în ritmul şi potrivit precauţiilor pe care le consideră necesare, însă acest drept suveran nu poate determina o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute în ordinea juridică a statului, precum şi în actele internaţionale.
Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea primirii dosarelor de redobândire a cetăţeniei române, văzând dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană asupra Cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, publicată în M. Of. nr. 490/9.07.2002, dispoziţii conform cărora se impune fiecărui stat să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 312 din C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 3791 din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2904/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2901/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
