ICCJ. Decizia nr. 2901/2010. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2901/2010
Dosar nr.1028/42/2009
Şedinţa publică din 2 iunie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 280 din 21 decembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti a fost admisă în parte acţiunea reclamantului P.G. formulată în contradictoriu cu A.N.A.F. şi, în consecinţă, a fost anulat ordinul nr. 985 din 22 mai 2009 emis de pârâtă şi a fost obligată A.N.A.F. să plătească drepturile salariale ale reclamantului pe perioada cuprinsă între 25 mai 2009 şi până la data pronunţării hotărârii. Instanţa a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata daunelor morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa investită cu soluţionarea acţiunii introductive a reţinut că prin ordinul nr. 985 din 22 mai 2009 s-a dispus desfiinţarea funcţiei publice de conducere de director executiv adjunct din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Dâmboviţa, deţinută de reclamant şi eliberarea din această funcţie, urmând ca reclamantul să fie numit ulterior în funcţia publică de conducere de şef serviciu la serviciul colectare şi executare silită persoane juridice la A.F.P. Târgovişte din cadrul D.G.F.P. Dâmboviţa.
Împotriva ordinului de eliberare din funcţia deţinută reclamantul a urmat procedura prealabilă.
Instanţa de fond a reţinut că ordinul contestat a fost emis în temeiul art. III alin. (1) din OUG nr. 37/2009 şi nu cuprinde o reală motivare a emiterii sale, căci actul atacat se limitează la a stipula că funcţia deţinută de reclamant se desfiinţează, fără a fi indicate motivele desfiinţării funcţiei ori caracterul măsurii dispuse.
Instanţa a constatat că motivarea actului contestat reprezintă o condiţie de legalitate şi validitate a actului administrativ analizat şi reprezintă o garanţie împotriva arbitrariului şi excesului de putere al autorităţilor administraţiei publice, fiind impusă mai ales în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale, astfel încât instanţa a concluzionat că sancţiunea firească a nerespectării condiţiilor legale este anularea actului.
În ceea ce priveşte daunele morale solicitate, instanţa a constatat că pretenţia reclamantului nu a fost dovedită în nici un fel, fiind susţinută numai de afirmaţia că prin emiterea ordinului contestat i s-a provocat o recesiune morală şi o anxietate judiciară, cu grave consecinţe asupra statutului său profesional şi civic.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul, cât şi pârâtul, criticându-se sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Recursul declarat de reclamant priveşte exclusiv cererea de acordare a daunelor morale solicitate, care a fost respinsă de instanţa de fond.
Recurentul-reclamant a precizat că soluţia adoptată este lipsită de temei legal, întrucât suferinţele morale nu pot fi echivalate cu suferinţele fizice, iar proba suferinţelor morale este imposibilă.
A precizat că suferinţele morale se raportează la efectele unui univers interior rezonabil, normal şi la relaţia victimei cu comunitatea în care trăieşte sau în care este perceput faptul ilicit prejudiciabil moral.
A argumentat suferinţele morale prin atitudinea şi măsurile neconstituţionale dispuse de guvern, măsuri care i-au provocat direct daunele morale solicitate, daune ce se cuvin a fi reparate.
Recurenta A.N.A.F. a criticat hotărârea pronunţată de instanţa de fond, invocând ca temei al cererii de recurs formulate dispoziţiile art. 304 pct. 4 şi 9 şi art. 3041 din C. proc. civ.
Astfel, recurenta a arătat că instanţa de fond şi-a depăşit atribuţiile acordate puterii judecătoreşti şi a pronunţat o hotărâre nelegală, întrucât s-a subrogat puterii legislative prin înfiinţarea unei funcţii de conducere, care a fost desfiinţată printr-un act normativ.
Recurenta a arătat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, întrucât singura motivare a contestaţiei reclamantului a vizat faptul că OUG nr. 37/2009, în temeiul căreia a fost emis ordinul atacat, a fost declarată neconstituţională.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursurilor formulate, analizând motivele de recurs în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursurile ca nefondate, pentru considerentele ce urmează.
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond în mod corect a respins cererea de acordare a daunelor morale.
Este adevărat că suferinţele morale nu pot fi comensurate în stabilirea despăgubirilor şi cuantumul lor este stabilit de instanţă în raport cu percepţia de atenuare a suferinţei părţii vătămate, însă întotdeauna judecătorul este în drept să stabilească un raport de echivalenţă între actul emis, ce a determinat apariţia stării de suferinţă morală şi efectul produs în planul relaţiilor de convieţuire, al atingerii valorilor care definesc personalitatea umană în ansamblu, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional, precum şi consecinţele negative suferite de reclamant pe plan psihic.
Or, din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că reclamantul nu a evidenţiat acele împrejurări la care a fost expus ca urmare a emiterii ordinului nelegal de eliberare din funcţia de conducere deţinută.
Recunoaşterea de către instanţa de fond a caracterului nelegal al ordinului emis nu este privită de această instanţă de control judiciar ca o acordare a unei satisfacţii echitabile pentru prejudiciul moral suferit, respectiv cu o reparaţie echitabilă în sensul art. 41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, căci reclamantul este îndreptăţit să pretindă daune morale, însă Înalta Curte apreciază că întotdeauna este necesar a se raporta la importanţa valorilor morale lezate şi la intensitatea cu care au fost receptate consecinţele vătămării în plan profesional şi social de către reclamant.
Înalta Curte a constatat că nu există la dosar nici un act, nicio altă probă din care să rezulte consecinţele negative resimţite de reclamant ca urmare a măsurii nelegale dispuse. Simpla afirmare a faptului că atitudinea şi măsurile neconstituţionale dispuse de guvern sunt cele care i-au provocat direct daunele morale solicitate nu este de natură a dovedi daunele morale suferite, motiv pentru care recursul reclamantului va fi respins ca nefondat.
În ceea ce priveşte recursul declarat de A.N.A.F. Înalta Curte reţine următoarele:
În cauza dedusă judecăţii Ordinul nr. 985 din 22 mai 2009 a fost emis în temeiul dispoziţiilor art. III din OUG nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice, potrivit cărora:
„(1) Funcţiile publice, funcţiile publice specifice şi posturile încadrate în regim contractual, care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale prevăzute în anexa la prezenta ordonanţă de urgenţă, care face parte integrantă din aceasta, precum şi adjuncţii acestuia, se desfiinţează în termen de 32 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei OUG
(11) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, funcţionarilor publici şi personalului încadrat în regim contractual, care ocupă posturi dintre cele prevăzute la alin. (1), li se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile legale cu privire la încetarea raporturilor de serviciu, respectiv a raporturilor de muncă prevăzute în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv în Legea nr. 53/2003 – C. muncii, cu modificările şi completările ulterioare”.
Înalta Curte a reţinut că prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a Curţii Constituţionale, ca urmare a unei sesizări formulate conform art. 146 lit. a) din Constituţie, s-a constatat că Legea pentru aprobarea OUG nr. 37/ 2009 este neconstituţională, ca urmare a faptului că această ordonanţă de urgenţă este lovită de un viciu de neconstituţionalitate, fiind adoptată de Guvern cu încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora „Ordonanţele de urgenţă(…) nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului (…)”.
Curtea Constituţională a reţinut că prin OUG nr. 37/2009 au fost eliminate din categoria funcţiilor publice de conducere, funcţiile de director executiv şi director executiv adjunct ale serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.
Înalta Curte reţine că OUG nr. 37/2009 a fost abrogată prin art. XIV din OUG nr. 105/2009, publicată în M. Of. nr. 668/6.10. 2009 care, la rândul său, prin Decizia nr. 1629/2009, a fost declarată neconstituţională în privinţa dispoziţiilor art. I pct. 1-5 şi 26, art. II, art. IV, art. V, art. VIII şi anexa 1, cu motivarea că acestea conţin aceleaşi reglementări şi aceleaşi soluţii legislative ca şi cele ce au constituit obiectul OUG nr. 37/2009 în privinţa neconstituţionalităţii căreia Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 1257/2009.
În plus, Curtea Constituţională a reţinut şi faptul că Guvernul, prin adoptarea OUG nr. 105/2009, a încălcat şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile sale sunt general obligatorii.
Faţă de aspectele arătate, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de fond în privinţa actului administrativ atacat, ca fiind nelegal, este o soluţie corectă, căci actul atacat a fost emis în temeiul unei Ordonanţe de urgenţă în privinţa căreia Curtea Constituţională a decis că este neconstituţională.
Sunt neîntemeiate susţinerile din recurs referitoare la faptul că legalitatea ordinulului contestat este validată de faptul că actul a fost emis în executarea prevederilor imperative ale art. III alin. (1) şi (11) din OUG nr. 37/2009, întrucât legalitatea actului este afectată tocmai de viciul de constituţionalitate al prevederilor în temeiul şi în executarea cărora a fost emis.
Faţă de aceste susţineri, Înalta Curte reţine că desfiinţarea funcţiei publice prin cele două ordonanţe este lipsită de efecte juridice din moment ce aceste reglementări au fost declarate neconstituţionale, revenindu-se astfel la forma şi structura reglementată de Legea nr. 188/2999, care este o lege organică şi ale cărei dispoziţii sunt de natură să asigure stabilitatea funcţiei publice, ca element al securităţii sociale.
Admiterea opiniei contrare a recurentei ar echivala cu lipsirea de orice finalitate a procedurii de exercitare a controlului de constituţionalitate reglementată prin Legea nr. 47/1992.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi recursul formulat de A.N.A.F. ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de P.G. şi A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 280 din 21 decembrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2903/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2913/2010. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
