ICCJ. Decizia nr. 2913/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2913/2010
Dosar nr.10049/1/2009
Şedinţa publică din 2 iunie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin Decizia nr. 5276 din 23 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respins ca nefondat recursul formulat de SC L.R. SRL împotriva sentinţei nr. 1167 din 9 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa investită cu soluţionarea recursului declarat a reţinut că astfel cum rezultă din cuprinsul actelor administrativ fiscale contestate şi după cum a reţinut şi prima instanţă, suma totală de 438.795 RON, reprezentând impozit suplimentar pe venituri salariale, dobânzi şi penalităţi aferente, a fost reţinută în sarcina societăţii recurente urmare a împrejurării că aceasta a achitat unor angajaţi contravaloarea chiriei pentru locuinţele în care aceştia locuiau, susţinând că nu s-a dovedit că aceste locuinţe au caracter de locuinţe de serviciu, deşi au fost închiriate de societate, astfel că sumele primite de salariaţi au fost apreciate ca fiind un avantaj în natură de care aceştia au beneficiat şi în consecinţă se impunea plata corespunzătoare a impozitului suplimentar pe salarii.
Instanţa de control judiciar a reţinut că potrivit art. 2 lit. d) din Legea nr. 115/1996 şi art. 20 alin. (1) din HGnr. 1275/2000, privind Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, pentru ca o locuinţă să fie calificată „de serviciu” se impune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor enunţate, respectiv (i) locuinţa să facă parte din patrimoniul agentului economic şi (ii) să fie administrată prin închiriere salariaţilor proprii, contractul de închiriere fiind accesoriu la contractul individual de muncă.
Dacă în ceea ce priveşte îndeplinirea primei condiţii, respectiv includerea locuinţei în patrimoniul agentului economic, instanţa de recurs a apreciat că susţinerile recurentei pot fi primite, raportat la definiţiile doctrinare dar şi jurisdicţionale date noţiunii de patrimoniu şi reţinând că în mod evident noţiunea de patrimoniu nu se confundă şi nu se restrânge la sfera dreptului de proprietate, cu referire la cea de-a doua cerinţă, vizând existenţa şi caracterul accesoriu al contractului de închiriere, se apreciază că argumentele recurentei sunt nefondate.
Societatea recurentă a închiriat de la diferite persoane fizice un număr de locuinţe pe care apoi le-a acordat unora dintre salariaţi, prin hotărâri ale administratorului unic.
Instanţa de control judiciar a reţinut că raportat la conţinutul, fără echivoc al textului ce face expresă trimitere nu numai la operaţiunea în sine „… prin închiriere salariaţilor proprii”, dar şi la modalitatea de realizare, respectiv prin „contract de închiriere, accesoriu la contractul de muncă”, astfel încât instanţa a concluzionat că nu poate fi primită susţinerea recurentei în sensul că simpla hotărâre a administratorului unic suplineşte această cerinţă legală, nefiind necesare alte operaţiuni juridice, cum ar fi încheierea unor contracte de închiriere.
Înalta Curte a apreciat că pentru a fi satisfăcută şi această cerinţă, expres prevăzută, se impunea ca ulterior adoptării hotărârii administratorului să fie încheiate şi contractele de închiriere individuale cu fiecare dintre beneficiarii locuinţelor închiriate de societate, accesorii la contractele lor individuale de muncă, ceea ce însă nu s-a realizat.
Apreciind aşadar că în această situaţie, a neîndeplinirii cumulative a cerinţelor legale arătate, instanţa de control judiciar a constatat că prima instanţă în mod corect a reţinut că suma totală de 438.795 RON calculată de organul fiscal, cu titlu de impozit suplimentar pe venituri salariale, plus dobânzi şi penalităţi, a fost corect stabilită şi menţinută, sumele în discuţie fiind un avantaj în natură de care au beneficiat respectivii salariaţi (art. 22 din OG nr. 7/2001 referitor la veniturile din salarii, reluate şi în art. 56 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 571/2003).
În ceea ce priveşte suma reprezentând C.A.S.S. asigurat suplimentar, cu dobânzi şi penalităţi aferente, componenta reprezentată de contravaloarea folosinţei locuinţelor de serviciu, Înalta Curte a reţinut că nu sunt întemeiate susţinerile recurentei câtă vreme, raportat la cele deja stabilite, rezultă că reprezintă un avantaj salarial contravaloarea folosinţei locuinţei, în situaţia concretă a societăţii reclamante, astfel că aceasta se include în venitul salarial brut, impozabil, fiind astfel obligată societatea de a respecta prevederile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 145/1997, a asigurărilor de sănătate, potrivit cu care cuantumul legal al contribuţiei băneşti lunare se aplică la venitul brut.
În acord cu cele reţinute de prima instanţă, instanţa de recurs a apreciat şi în ceea ce priveşte sumele calculate de organele fiscale cu titlu de C.A.S.S. asigurat suplimentar, dobânzi şi penalităţi aferente, raportate la contravaloarea primelor de asigurare plătite de societatea reclamantă pentru angajaţii săi în perioada martie 2001- ianuarie 2003, constatând că acestea au fost corect şi legal stabilite.
Cu privire la sumele aferente primei perioade, martie 2001-decembrie 2002, problema pe care instanţa de recurs a soluţionat-o a fost aceea de a determina în ce măsură societatea avea sau nu obligaţia să reţină şi să vireze contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată de angajat, aferentă primelor de asigurare plătite de societatea reclamantă, ce reprezentau pentru respectivii angajaţi avantaje de natură salarială, câtă vreme în respectiva perioadă (martie 2001 – decembrie 2002) angajaţii asiguraţi beneficiau de scutirea de impozitul pe venit, conform art. 43 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/2000, recurenta susţinând că formularea acestui text de lege dovedeşte că voinţa legiuitorului a fost aceea de a scuti subiecţii de drept vizaţi de la plata oricăror taxe şi impozite.
Înalta Curte în soluţionarea cauzei nu a reţinut această interpretare, apreciind, în acord cu prima instanţă şi implicit şi cu organele fiscale, că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 43 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 32/2000, privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, ca reglementare derogatorie în materia impozitului pe venit, ci actul normativ special care reglementează această contribuţie, respectiv Legea asigurărilor de sănătate nr. 145/1997, care în art. 52 alin. (1) şi (2), stabileşte obligaţia persoanei asigurate de a plăti o contribuţie individuală bănească lunară pentru asigurările sociale de sănătate, care se stabileşte sub forma unei cote şi se aplică la venitul brut.
Instanţa de recurs a constatat că societatea reclamantă nu a inclus în veniturile salariale brute şi sumele primite de angajaţi cu titlu de prime de asigurare, la care să aplice apoi cota legală a contribuţiei băneşti datorată pentru asigurările de sănătate, concluzionând că, în mod corect s-a stabilit de prima instanţă, că sumele astfel datorate au fost calculate prin Decizia de impunere, cu accesoriile aferente.
A motivat instanţa de recurs că rezultă din textul de abrogare ulterioară a art. 43 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/2000, prin OG nr. 7/2001, intenţia legiuitorului în sensul aplicării prevederilor cu referire la scutirea impozitului pe venit acordată persoanelor fizice, nu şi de la plata oricăror alte contribuţii, cum este cea de sănătate.
Cu referire la suma reţinută în sarcina societăţii recurente, reprezentând contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată de angajat, stabilită suplimentar pentru luna ianuarie 2003 (pct. 2.2 din Decizia nr. 52 din 12 aprilie 2006), cu accesoriile aferente, Înalta Curte reţine că prima instanţă, contrar celor afirmate de recurentă, a indicat corect şi argumentat, prevederile legale aplicabile, ce demonstrează că şi aceste sume au fost justificat reţinute de organul fiscal, întrucât nici pentru această perioadă societatea nu a stabilit şi virat contribuţia de asigurări sociale de sănătate, aferentă sumelor pe care angajaţii le-au primit cu titlu de prima de asigurare, plătite de societatea recurentă, cu precizarea că pentru această perioadă veniturile din salariu erau supuse impozitului pe venit.
Raportat la prevederile art. 51 alin. (2) lit. a) din OUG nr. 150/2002, aplicabile acestei perioade, contribuţia lunară pentru asigurările de sănătate a persoanei asigurate se aplică veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe profit.
De asemenea, instanţa a arătat că prevederile art. 9 pct. 2 lit. i) alin. (3) din HG nr. 54/2003 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OG nr. 7/2001 nu sunt incidente în cauză întrucât actul normativ a intrat în vigoare la data de 11 februarie 2003.
Nefondate au fost apreciate şi toate celelalte critici formulate de recurenta-reclamantă ce au vizat lipsa motivării din cuprinsul hotărârii şi împrejurarea că în prezentarea argumentelor structurate pe perioade s-ar fi omis un interval de timp.
Din modul în care a fost structurată argumentarea primei instanţe pe perioade, păstrată de altfel şi de instanţa de recurs, rezultă că nu a fost omisă perioada ianuarie 2002 – ianuarie 2003, fiind urmată structura existentă în actele fiscale contestate, respectiv martie 2001-decembrie 2002 şi ianuarie 2003.
Împrejurarea arătată în sensul că primele de asigurare plătite în perioada ianuarie 2002-ianuarie 2003 au fost înregistrate în contabilitatea societăţii cu titlu de „cheltuieli nedeductibile”, ceea ce a atras, în opinia recurentei, nedatorarea C.A.S.S. (art. 9 pct. 4 din HG nr. 1066/1999) prezintă relevanţă din perspectiva calculării impozitului pe venit, aspect ce nu a făcut obiectul prezentei cauze.
După cum a precizat de altfel şi organul fiscal cu ocazia soluţionării în fond a cauzei, raportul de inspecţie fiscală pentru impozitul pe profit a vizat perioada ianuarie 2003 – 31 decembrie 2004, perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2003 nefăcând obiectul vreunei verificări, iar soluţionarea contestaţiilor în cauză nu a putut fi realizată decât în limitele sesizării (art. 213 alin. (1) din OG nr. 92/2003).
Împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie în anulare SC L.R. SRL, criticând Decizia pronunţată ca netemeinică şi nelegală, fără a motiva în fapt şi în drept contestaţia formulată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea contestaţiei în anulare, va anula contestaţia formulată, pentru considerentele ce urmează.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 319 cu cele ale art. 317 şi respectiv, art. 318 din C. proc. civ. rezultă că atât cererea propriu-zisă, cât şi motivarea în fapt şi în drept a acesteia, care alcătuiesc împreună contestaţia în anulare, trebuie depuse cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege pentru orice cerere ce este adresată instanţei de judecată, atât cu privire la termenul prevăzut de lege pentru fiecare tip de hotărâre susceptibilă sau nesusceptibilă de executare silită, cât şi cu privire la motivele care au determinat partea să declare această cale de atac.
Analizând cererea formulată de SC L.R. SRL, Înalta Curte a constatat că, din cuprinsul acesteia, nu rezultă motivele pentru care a fost formulată, nefiind indicate nici în fapt, dar nici în drept temeiurile care stau la baza declarării contestaţiei de faţă, considerentele pentru care a fost formulată această cale de atac extraordinară.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va anula contestaţia formulată pentru neîndeplinirea cerinţelor de formă ale cererii adresate Înaltei Curţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează cererea formulată de SC L.R. SRL având ca obiect contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei nr. 5276 din 23 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2901/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 2914/2010. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
