ICCJ. Decizia nr. 2968/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2968/2010
Dosar nr. 7504/2/2009
Şedinţa publică de la 4 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 3368, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia de inadmisibilitate şi excepţia autorităţii de lucru judecat, respingând pe fond acţiunea formulată de reclamanta B.D.R. SRL Geoagiu-Băi în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara, prin care s-a solicitat suspendarea executării:
- Deciziei nr. 118 din 08 aprilie 2009 privind soluţionarea contestaţiei formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009;
- Deciziei de impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009 privind obligaţiile suplimentare de plată, pentru suma totală de 1.883.665 lei, reprezentând: 441.815 lei impozit pe profit, 323.588 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, 543.280 lei T.V.A şi 574.982 lei majorări de întârziere aferente T.V.A;
- Dispoziţiei de măsuri nr. 21 din 30 ianuarie 2009, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că p ârâta A.N.A.F - D.G.F.P.-Hunedoara a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat pentru capetele de cerere prin care reclamanta a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009 privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală pentru suma totală de 1.883.665 lei, reprezentând: 441.815 lei impozit pe profit, 323.588 lei majorări de întârziere al impozitului pe profit, 543.280 lei T.V.A şi 574.982 lei majorări de întârziere aferente T.V.A şi suspendarea executării Dispoziţiei nr. 21 din 30 ianuarie 2009 privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală, arătând că reclamanta a avut calitatea de reclamant în dosarul nr. 260/57/2009 aflat pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, care a avut ca obiect suspendarea aceloraşi acte administrativ-fiscale, în contradictoriu cu D.G.F.P. Hunedoara, iar prin sentinţa civilă nr. 73/F/CA din 17 martie 2009 fost respinsă cererea ca neîntemeiată, împotriva căreia reclamanta a formulat recurs, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă ca neîntemeiată, pe de-o parte, datorită neîndeplinirii condiţiei identităţii de cauză, reţinându-se din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, că pot fi formulate mai multe cereri de suspendare, pentru motive diferite, iar în cauza dedusă judecăţii, analizându-se sentinţa civilă nr. 73/F/CA din 17 martie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, irevocabilă prin decizia nr. 3835/2009 a Înaltei Curţi, faţă de care s-a invocat excepţia analizată, s-a constatat că au fost invocate motive suplimentare, care nu au fost invocate în cererea iniţială, iar pe de altă parte, datorită faptului că autoritatea de lucru judecat vizează soluţionarea litigiului pe fond, în sensul analizării legalităţii actelor administrativ-fiscale contestate şi nu analiza unei măsuri care priveşte o situaţie provizorie cu privire la executarea aceloraşi acte.
În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate a cererii de suspendare formulate, instanţa de fond a reţinut că decizia nr. 118 din 8 aprilie 2009 prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei împotriva deciziei de impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009, poate fi atacată pe calea contenciosului administrativ, fiind admisibilă cererea de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că prin Decizia de impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara în temeiul Raportului de inspecţie fiscală nr. 10023 din 30 ianuarie 2009, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia plăţii sumei de 441.815 lei reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar, pentru perioada 01 ianuarie 2004-30 septembrie 2008 şi 323.588 lei reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, pentru perioada 25 aprilie 2004-12 ianuarie 2009 respectiv diferenţe TVA, în sumă de 543.280 lei, pentru perioada 01 mai 2003-30 septembrie 2009 şi majorări de întârziere aferente TVA, în sumă de 574.982 lei, pentru perioada 25 august 2003- 12 ianuarie 2009, titlu de creanţă fiscală, în conformitate cu prevederile art. 110 din O.G. nr. 92/2003.
De asemenea, prin Dispoziţia nr. 21 din 30 ianuarie 2009 privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală s-a dispus ca reclamanta să înregistreze în evidenţa contabilă impozitul pe profit stabilit suplimentar, precum şi accesoriile aferente şi să storneze din contul impozitului pe profit suma de 500 lei reprezentând majorări de întârziere şi să înregistreze plăţi ale impozitului pe profit în sumă de 3.063 lei ce se regăsesc în evidenţa fiscală şi nu sunt operate în evidenţa contabilă, să înregistreze în evidenţa contabilă T.V.A. stabilită suplimentar, precum şi accesoriile aferente şi să storneze din evidenţa contabilă suma de 373 lei reprezentând plată T.V.A. înregistrată eronat.
Prin Decizia privind soluţionarea contestaţiei nr. 118 din 08 aprilie 2009 emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei împotriva Deciziei de impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, reţinându-se că s-a formulat o sesizare penală care a fost înaintată Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, între actele administrativ-fiscale contestate şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite existând o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă, în speţă ridicându-se problema realităţii şi legalităţii operaţiunilor economice desfăşurate de societate cu consecinţa diminuării bazei impozabile, în condiţiile în care s-a constatat că aceasta a înregistrat în contabilitate facturi care nu îndeplineau condiţia de document justificativ, prioritatea având organele de cercetare penală, procedura administrativă urmând a fi reluată în conformitate cu prevederile art. 214 alin. (3) C. proc. fisc.
Totodată, s-a constatat îndeplinirea condiţiilor de formă, respectiv dovada înregistrării la autoritatea fiscală a recursului graţios împotriva actelor administrative care formează obiectul cererii de suspendare şi obligaţia consemnării unei cauţiuni în cuantum de 1% din valoarea contestată, recipisa fiind depusă în copie xerox la data de 20 octombrie 2009.
Analizând condiţiile impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, s-a constatat că cele două condiţii, cazul bine justificat şi paguba iminentă nu sunt întrunite în cauză.
Astfel, cu privire la condiţia cazului bine justificat s-a constatat că nu pot fi reţinute ca motive de nelegalitate, susţinerile reclamantei cu privire la nemotivarea deciziei privind suspendarea soluţionării contestaţiei pe cale administrativă în condiţiile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc.
Măsura suspendării procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă este reglementată de dispoziţiile art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. şi în situaţia în care, ” organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă”.
În speţă, organele de cercetare penală au fost sesizate în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în procesul penal organele de cercetare penală urmând a stabili dacă este vorba despre o stabilire cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, având ca rezultat obţinerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat, ori compensări datorate bugetului general consolidate, sau dacă s-au săvârşit faptele prevăzute la lit. a)-g) de la art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.
În contextul în care, potrivit dispoziţiilor alin. (4) al art. 214 C. proc. fisc., hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluţionarea contestaţiei cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă, iar din considerentele deciziei rezultă motivele pentru care organul de soluţionare a contestaţiei, s-a apreciat că între stabilirea obligaţiilor din decizia de impunere şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor reprezentanţilor societăţi reclamante există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.
Nu s-au reţinute ca argumente juridice aparent valabile, cu privire la legalitatea actelor administrativ-fiscal, susţinerile reclamantei, întrucât motivele de fapt şi de drept menţionate în cuprinsul Raportului de inspecţie şi în cuprinsul deciziei de impunere nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Cu privire la condiţia pagubei iminente, instanţa de fond a constatat că valoarea sumei stabilită în sarcina reclamantei este într-adevăr semnificativă, însă această simplă susţinere nu poate determina îndeplinirea condiţiei legale în absenţa probatoriului în legătură cu posibilitatea intrării societăţii în incapacitate de plată.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta SC B.D.R. SRL-Geoagiu-Băi a formulat recurs, criticând soluţia instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul este încadrat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9) şi art. 3041 C. proc. civ. iar criticile recurentei vizează exclusiv fondul cauzei.
În susţinerea motivelor de recurs formulate, recurenta a prezentat istoricul cauzei şi a arătat că s-a făcut dovada existenţei unui caz bine justificat, de natură a conduce la suspendarea executării actelor administrative atacate, conform dispoziţiilor legale.
În dovedirea existenţei cazului bine justificat de natură a conduce la suspendarea executării actelor administrativ fiscale, a învederat împrejurări legate de consecinţele continuării executării actelor administrativ fiscale, precum şi motivele de nelegalitate ale acestora.
Astfel, a precizat că actele administrative atacate, respectiv raportul de inspecţie fiscală, decizia de impunere şi dispoziţia de măsuri emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Hunedoara sunt netemeinice şi nelegale întrucât:
- creanţa fiscală ce constă în obligaţii fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală, nu ţine seama de situaţia de fapt reală, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 5, 6, 7 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală;
- determinarea obligaţiilor fiscale suplimentare s-a făcut cu ignorarea documentelor justificative şi a evidenţelor financiar-contabile şi fiscale prezentate de contribuabil;
- constatările inspecţiei fiscale nu s-au bazat în toate cazurile pe verificările necesare determinării bazelor de impunere corespunzător prevederilor art. 94 din O.G. nr. 92/2003, ci numai pe declaraţiile din dosarul DIICOT, fiind ignorată legătura de cauzalitate dintre venituri şi cheltuieli.
Recurenta a susţinut că deşi în cauza penală menţionată de organele fiscale, nu a fost finalizată urmărirea penală, organele fiscale au procedat la determinarea impozitelor, taxelor şi accesoriilor ca şi cum cauza penală ar fi fost soluţionată cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, prin emiterea actelor atacate.
Cu privire la condiţia pagubei iminente, recurenta a susţinut faptul că au fost dovedite concret prejudiciile produse de continuarea executării actelor administrativ fiscale.
A precizat că scopul unei cereri de suspendare este acela de a preveni paguba iminentă şi nu de a constata existenţa ei.
Recurenta a menţionat că executarea silită, mai înainte de a fi lămurite aspectele care privesc temeinicia şi legalitatea actelor administrative atacate, este de natură să prejudicieze societatea, datorită cuantumului foarte mare al obligaţiilor fiscale.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi a arătat că recurenta-reclamantă nu a dovedit în cauză îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (filele 14-17 dosar).
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă dar şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Recurenta-reclamantă SC „B.D.R.” SRL Geoagiu-Băi a solicitat instanţei de contencios administrativ şi fiscal suspendarea executării: Deciziei privind soluţionarea contestaţiei emisă sub nr. 118 din 08 aprilie 2009 de către pârâta Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, Deciziei de impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009 privind obligaţiile suplimentare de plată, pentru suma totală de 1.883.665 lei, reprezentând: 441.815 lei impozit pe profit, 323.588 lei majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, 543.280 lei T.V.A şi 574.982 lei majorări de întârziere aferente T.V.A şi Dispoziţiei de măsuri nr. 21 din 30 ianuarie 2009, până la pronunţarea instanţei de fond.
Prin Decizia nr. 118 din 08 aprilie 2009 s-a dispus, în temeiul art. 214 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, suspendarea soluţionării contestaţiei formulată împotriva Deciziei de impunere nr. 66 din 30 ianuarie 2009, procedura urmând a fi reluată la încetarea cu caracter definitiv a motivului care a determinat suspendarea.
Temeiul legal al cererii de suspendare, indicat de recurentă îl constituie dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cu care:
„În cazuri bine justificate si pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate”.
Recurenta a făcut dovada înregistrării contestaţiei administrative la data de 27 martie 2009, precum şi plata cauţiunii în cuantum de 18.836,65 lei, stabilită în baza dispoziţiilor art. 215 C. proc. fisc.
Referitor la condiţiile „cazului bine justificat” şi „pagubei iminente”, Înalta Curte constată că prima instanţă a stabilit în mod corect că nu sunt îndeplinite în speţă.
Astfel „cazul bine justificat” reprezintă, potrivit art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”.
Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.
Scopul acestei analize se rezumă doar la a constata dacă există argumente juridice aparent valabile în contestarea legalităţii actului, care să creeze o îndoială serioasă în privinţa conformităţii acestuia cu legea în a cărui executare a fost emis/adoptat.
În speţă, Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurenta-reclamantă în ce priveşte indiciile de nelegalitate examinate de instanţa de fond în conturarea cerinţelor cazului bine justificat.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de fond, motivat şi argumentat a apreciat că nu există indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conţinutului şi legalităţii actelor administrative contestate.
Raportat la probele administrate în cauză, Înalta Curte constată că recurenta nu a adus niciun argument juridic aparent valabil care să susţină îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, raportat la motivele invocate, astfel că instanţa de fond corect a apreciat, în limita competenţelor sale, că motivele de fapt şi de drept reţinute în cuprinsul Raportului de inspecţie şi în cuprinsul Deciziei de impunere nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Recurenta nu şi-a fundamentat juridic motivele care au stat la baza susţinerilor potrivit cărora, organele fiscale de control au avut în vedere doar declaraţiile din dosarul D.I.I.C.O.T. iar creanţa fiscală reţinută în sarcina sa, constând în obligaţii fiscale suplimentare nu se raportează la situaţia de fapt reală, aspect ce contravine prevederilor art. 5, 6 şi 7 din O.G. nr. 92/2003 C. proc. fisc., şi nici nu a indicat, în concret, care au fost documentele justificative ignorate de către organele de control cu ocazia controlului fiscal.
În acest context, se constată că simplele susţineri ale reclamantei din cererea de chemare în judecată şi reiterate, sub forma criticilor în recurs, referitoare la nelegalitatea actului administrativ contestat nu fac dovada îndeplinirii acestei condiţii, în sensul dispoziţiilor legale precitate.
Cât priveşte cea de-a doua condiţie cerută cumulativ de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din lege, paguba iminentă, aceasta reprezintă potrivit definiţiei legale cuprinse în art. 2 lit. ş) din aceeaşi Lege nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public”.
Simpla afirmaţie ca prin executarea actului administrativ contestat s-ar produce o pagubă iminentă nu reprezintă un argument suficient care să conducă la concluzia că cerinţa mai sus amintită este îndeplinită.
Recurenta-reclamantă nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei, în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.
Mai mult, în cazul actelor administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiţiei prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită şi demonstrată prin simpla susţinere că plata sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerinţă este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.
Prin urmare, pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanţa de fond a apreciat în mod corect că nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. şi art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC „B.D.R.” SRL Geoagiu-Băi împotriva sentinţei nr. 3368 din 20 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2962/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 2975/2010. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
