ICCJ. Decizia nr. 2978/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2978/2010
Dosar nr. 2557/117/2009
Şedinţa publică de la 04 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 645 din 08 decembrie 2009, Curtea de Apel Cluj– Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea precizată formulată de reclamanţii B.M.S., B.I.G., C.A.C., D.C.G., H.A.C., J.G.M., L.A.M., M.A.A., P.H., P.O., P.M.A., R.E.S., S.M.C. şi U.D. în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Cluj, prin care au solicitat obligarea acestora la acordarea şi plata drepturilor băneşti reprezentând suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, în baza dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, republicată, începând de la încadrarea în muncă a acestora şi până la data pronunţării hotărârii, sume actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective, pentru fiecare dintre reclamanţi şi disjungerea acţiunii formulate de reclamanţii: B.M.S., B.I.G., C.A.C., P.M.A. şi U.D. către Tribunalul Cluj.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut că prevederile art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, republicată, stabilesc reguli generale privind compunerea salariului la care au dreptul funcţionarii publici şi consacră vocaţia obţinerii unui salariu din care să facă parte componentele respective şi că numai în măsura în care legea de salarizare ar reglementa modalitatea de calculare a acestor drepturi ele pot deveni drepturile patrimoniale propriu-zise.
Sub acest aspect, instanţa a reţinut că reclamanţii nu justifică modalitatea de stabilire procentuală a drepturilor salariale solicitate şi că, în aceste condiţii, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat şi cuantificarea acestor sume de către instanţă ar reprezenta o imixtiune în activitatea de legiferare.
Curtea a avut în vedere la pronunţarea sentinţei, Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Cluj au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenţii-reclamanţi susţin, în esenţă, că soluţia instanţei de fond este greşită, întrucât drepturile solicitate au fost suspendate pentru perioada 2004 – 2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 şi O.G. nr. 2/2006, iar în prezent sunt de drept în vigoare, conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, astfel că trebuie să producă efecte, deoarece nici executivul şi nici legiuitorul nu puteau suspenda sau abroga acest drept, în condiţiile în care dispoziţiile art. 38 C. muncii, ce reprezintă reglementarea generală în materia raporturilor de muncă sunt imperative.
Mai susţin recurenţii-reclamanţi că drepturile solicitate reprezintă un drept dobândit ce nu poate fi îngrădit, iar neacordarea acestor drepturi contravine art. 14 din C.E.D.O şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Totodată, reprezintă un act de discriminare în raport cu funcţionarii cărora li s-au acordă aceste drepturi, în acest sens fiind exemplificate sentinţele nr. 533 din 07 mai 2008 a Tribunalului Botoşani şi nr. 2263 din 20 noiembrie 2008 a Tribunalului Dolj.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., precum şi cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici”.
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005 , şi prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006 .
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare”.
Însă, în cauză, d reptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri” din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurenţii-reclamanţi solicită plata drepturilor în calitate de funcţionari publici în cadrul agenţiei intimate, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teza recurenţilor şi a obliga autoritatea să le acorde suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment începând cu data de 1 ianuarie 2004, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adapta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi, prin urmare, nu se circumscriu noţiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În jurisprudenţa CEDO s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (CEDO, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
De asemenea, în jurisprudenţa CEDO s-a afirmat că o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky împotriva Slovaciei, §52; Caracas împotriva României, §49).
Or, în cauză nu se poate reţine că există o „bază suficientă în dreptul intern”, atâta timp cât nu este posibilă din punct de vedere legal cuantificarea celor două suplimente, iar în jurisprudenţa unitară a Instanţei Supreme s-a reţinut că, în actualul cadru legislativ, nu este posibilă acordarea acestor drepturi în favoarea funcţionarilor publici pe calea unor hotărâri judecătoreşti.
Pentru aceleaşi considerente nu pot fi primite nici susţinerile din recurs referitoare la existenţa unei discriminări, cu atât mai mult cu cât recurenţii-reclamanţi nu au făcut dovada faptului că anumite categorii de funcţionari publici ar beneficia de suplimentele respective, precum şi datorită faptului că aparţine organismului înfiinţat prin O.G. nr. 137/2000 competenţa de a constata existenţa unor astfel de fapte de discriminare.
În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti invocate în susţinerea recursului de către recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte constată că acestea reprezintă hotărâri pronunţate de tribunale, care nu pot fi impuse Instanţei Supreme, ci dimpotrivă, acestea contravin practicii unitare şi constante în materie a Jurisdicţiei Supreme, obligatorie de urmat de către celelalte instanţe judecătoreşti.
La pronunţarea deciziei, în temeiul art. 329 alin. (3) teza finală C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere cu deosebire Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 880 din 16 decembrie 2009), prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, aspect de altfel reţinut, în mod corect şi de către judecătorul fondului.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal este legală şi temeinică, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de B.M.S., B.I.G., C.A.C., D.C.G., H.A.C., J.G.M., L.A.M., M.A.A., P.H., P.O., P.M.A., R.E.S., S.M.C., U.D. împotriva sentinţei nr. 645 din 08 decembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj – Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2975/2010. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 3357/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
