ICCJ. Decizia nr. 2977/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2977/2010
Dosar nr. 936/57/2009
Şedinţa publică de la 4 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 229 din 4 noiembrie 2009, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC W.S. SRL în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Sibiu şi a suspendat executarea Deciziei de impunere nr. 447 din 10 iulie 2009 emisă de pârâtă până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în contencios administrativ ce face obiectul Dosarului nr. 939/57/2009 al acestei instanţe.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
În speţă sunt îndeplinite cele două condiţii cumulative, impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, pentru a se putea dispune suspendarea actului administrative aflat în discuţie: existenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
La analizarea primei condiţii, curtea a avut în vedere conţinutul contractului de cooperare încheiat între reclamantă şi RS W.S., condiţiile de organizare a noii societăţi, dovezile de prelungire a licenţei de funcţionare a S.E. L.L.C. emise de Guvernul din Dubai.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie anterior arătată, curtea a arătat că activul societăţii reclamante va fi afectat prin punerea în executare a deciziei de impunere contestate şi că există riscul insolvenţei acesteia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Sibiu, care a solicitat casarea sa, în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
În concret, recurenta a arătat că intimata nu a probat existenţa cazului bine justificat şi nici a cuantumului pagubei pe care ar suferi-o prin executarea deciziei de impunere sau a faptului că s-a început executarea silită în baza acestui titlu executoriu.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Prin Decizia de impunere nr. 447 din 10 iulie 2009 recurenta a stabilit în sarcina de plată a intimatei sumele de 628.650 lei, reprezentând T.V.A. şi 185.872 lei, cu titlu de majorări de întârziere.
Prin Decizia nr. 130 din 31 august 2009, a fost respinsă contestaţia intimatei cu privire la decizia de impunere anterior arătată.
În speţa de faţă se pune problema temeiniciei cererii intimatei-reclamante de suspendare a Deciziei de impunere nr. 447 din 10 iulie 2009.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Aşa cum am amintit mai sus, o condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenţei unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetăţeanul şi statul).
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că nu suntem în prezenţa unui caz bine justificat.
Intimata-reclamantă nu a arătat şi nici nu a probat existenţa argumentelor juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În concepţia instanţei de control judiciar, nici această condiţie legală nu este îndeplinită în speţă, întrucât intimata-reclamantă nu a precizat în ce constă prejudiciul în situaţia executării silite a deciziei de impunere şi nici nu a prezentat date cu privire la cifra sa de afaceri, la numărul de salariaţi, etc.
În consecinţă, în raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., raportat la 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va admite recursul, va modifica sentinţa atacată, în sensul că va respinge acţiunea ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de D.G.F.P. a Judeţului Sibiu împotriva sentinţei nr. 229 din 04 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge acţiunea reclamantei SC R.S.W.S. SRL Sibiu, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2972/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2989/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
