ICCJ. Decizia nr. 3702/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3702/2010
Dosar nr. 31/59/2010
Şedinţa publică din 17 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 41 din 26 ianuarie 2010 Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul T.N.G., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului şi Pădurilor şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, a suspendat executarea Ordinului nr. 1833 din 07 octombrie 2009 emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, până la pronunţarea instanţei de fond şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:
Reclamantul a deţinut funcţia de director coordonator în cadrul D.S. Timiş, fiind numit prin Ordinul nr. 1325 din 28 mai 2009 emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi a încheiat un contract de management cu nr. 80/D.S. din 28 mai 2009.
Prin Ordinul nr. 1833 din 07 octombrie 2009 emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale s-a desfiinţat funcţia de conducere de director coordonator ocupată de reclamant, fiind însă menţinut contractul de management, a cărui modificare a constat doar în aceea că s-a modificat partea având calitatea de angajator, aceasta fiind R.N.P.R. Totodată, prin ordinul menţionat, s-a dispus că de la data intrării în vigoare a acestui ordin îşi încetează aplicabilitatea Ordinul nr. 1325 din 28 mai 2009.
Instanţa de fond a constatat că reclamantul a respectat procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, care însă nu a avut ca efect revocarea ordinului atacat.
De asemenea, instanţa de fond a constatat îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) pentru soluţionarea cererii de suspendare a executării actului administrativ.
În aprecierea îndeplinirii condiţiilor menţionate de art. 14, raportat la art. 15 din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a luat în considerare şi prevederile din recomandarea nr. R (89) 8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştrii din cadrul CE, reţinând că acest act juridic emis la nivel european a considerat că este de dorit să se asigure persoanelor o protecţie jurisdicţională provizorie, fără a recunoaşte, totuşi, eficacitatea necesară acţiunii administrative. De asemenea, recomandarea a apreciat că autorităţile administrative acţionează în numeroase domenii şi că activităţile lor sunt de natură a afecta drepturile, libertăţile şi interesele persoanelor. În plus, s-a arătat în acelaşi act european că executarea imediată şi integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate poate, în anumite circumstanţe, cauza persoanelor un prejudiciu ireparabil şi pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat în măsura posibilului.
Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., se arată că una dintre condiţiile intrinseci de admisibilitate a unei cereri de suspendare este aceea a existenţei unui obiect ca protecţie a unui drept ori a unui interes legitim, pentru realizarea cărora calea justiţiei este obligatorie şi, întrucât interesul trebuie să fie actual, instanţa de fond trebuia să reţină, în fapt, că pretenţia dedusă judecăţii este lipsită de obiect, atât timp cât actul de eliberare din funcţie a ajuns la termen anterior pronunţării şi chiar introducerii acţiunii.
Recurentul arată că pentru a putea fi în prezenţa unei acţiuni admisibile, reclamantul trebuia să facă dovada că obiectul este licit, posibil şi determinat, că scopul există, este real, licit şi moral şi că interesul este legitim, juridic, născut şi actual, personal şi direct, dovadă care nu s-a făcut în cauză, cu precădere dovada condiţiei «actual», astfel că, în principiu, obligaţia instanţei de fond era aceea de admitere a excepţiei.
Recurentul mai susţine că, potrivit Hotărârii nr. 229 din 4 martie 2009, Direcţia Silvică Timiş este o unitate fără personalitate juridică, aflată în structura R.N.P.R., iar, până la data publicării OUG nr. 115/2009, autoritatea publică ce se ocupa de silvicultură, cu tot ceea ce implica, a fost R.N.P.R., prin Direcţiile Silvice, regie autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului.
Drept urmare, susţine recurentul, orice pretenţie îndreptată împotriva Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale este lipsită de finalitate, întrucât de la data intrării în vigoare a Ordonanţei nr. 115/2009, în temeiul subrogaţiei legale, calitatea de autoritate publică centrală a fost preluată de Ministerul Mediului şi Pădurilor.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentul arată că în speţă cel puţin condiţia pagubei iminente nu este îndeplinită, susţinere argumentată prin aceea că suspendarea executării este o măsură de excepţie care se justifică numai dacă actul administrativ conţine dispoziţii a căror îndeplinire i-ar produce reclamantului un prejudiciu grav sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului, ceea ce nu este cazul.
Astfel, recurentul arată că lipsirea reclamantului de drepturile salariale aferente funcţiei de conducere exercitate nu produce acestuia o pagubă imposibil sau greu de reparat în viitor, iar posibilitatea de acordare a drepturilor băneşti de către instanţă după analiza fondului cauzei şi tranşarea definitivă asupra legalităţii actului administrativ, face ca această condiţie a pagubei iminente să nu fie îndeplinită în cauză.
Prin urmare, nefiind îndeplinită condiţia pagubei iminente, instanţa de fond trebuia să aprecieze că cererea de suspendare este neîntemeiată.
Examinând cauza şi sentinţa recurată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat este fondat, însă în limitele considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
În faţa instanţei de fond, în conformitate cu art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamantul T.N.G. a solicitat suspendarea executării Ordinului nr. 1833 din 7 octombrie 2009, emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale în baza OUG nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcţiei publice, precum şi întărirea capacităţii manageriale la nivelul serviciilor publice deconcentrate.
În baza acestui ordin, la data intrării în vigoare a acestuia a încetat aplicabilitatea Ordinului nr. 1325 din 28 mai 2009 emis de M.A.P.D.R., prin care reclamantul a fost numit în funcţia de director coordonator în cadrul D.S. Timiş, funcţie care s-a exercitat prin încheierea contractului de management nr. 80/D.S. din 28 mai 2009. Ordinul nr. 1325 din 28 mai 2009 a fost emis în baza OUG nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice.
Referitor la solicitarea recurentului de a se respinge cererea de suspendare ca lipsită de obiect, aceasta va fi respinsă deoarece suspendarea unui act administrativ în condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 se poate cere şi se poate dispune după sesizarea cu procedura prealabilă a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare.
Legea nu face nicio distincţie între actele cu executare imediată sau actele cu executare succesivă şi, de aceea, suspendarea se poate cere ori de câte ori este în discuţie un act administrativ cu caracter unilateral.
Cererea de suspendare ar fi rămas fără obiect numai dacă actul administrativ a cărui anulare se solicită ar fi fost revocat de către autoritatea publică emitentă sau ar fi fost anulat pe cale judecătorească, dar din probele aflate la dosar nu s-a produs niciuna dintre aceste situaţii.
Mai mult, chiar art. 14 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 a subliniat efectul pe care suspendarea executării actului administrativ o are pentru că încetează orice formă de executare, până la expirarea duratei suspendării.
A accepta teoria recurentului-pârât echivalează cu lipsirea de efecte juridice a normei cuprinse la art. 14 din Legea nr. 554/2004 în privinţa tuturor actelor administrative cu executare uno ictu, care reprezintă de altfel regula în materie, excepţia fiind reprezentată de actele administrative cu executare succesivă. Este de reţinut şi faptul că ţine de esenţa instituţiei juridice a suspendării executării actului administrativ tocmai posibilitatea conferită persoanei vătămate de a obţine întreruperea vremelnică a efectelor juridice ale actului contestat, ca o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu a actului.
În ceea ce priveşte motivele de recurs ce vizează fondul cererii de suspendare, Înalta Curte reţine că acestea sunt fondate.
Suspendarea actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie şi ea se poate dispune numai dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ.
Legea contenciosului administrativ a definit „cazul bine justificat", în art. 2 alin. (1) lit. t), ca fiind „împrejurările legate de starea de fapt care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".
Referitor la această condiţie trebuie amintit că OUG nr. 105/2009, act normativ în baza căruia a fost emis actul a cărui suspendare se solicită, a fost declarată ca neconstituţională, dar şi OUG nr. 37/2009, act normativ în baza căruia a fost numit reclamantul în funcţia publică şi încheiat contractul de management, a fost declarat ca neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1257 din 7 octombrie 2009.
În privinţa efectelor declarării ca neconstituţionale a acestor acte normative, trebuie amintite considerentele Deciziei nr. 414/2010 a Curţii Constituţionale, decizie în care s-au declarat neconstituţionale şi unele modificări ale Legii nr. 188/1999 şi unde s-a precizat că „lipsirea de temei constituţional a actelor normative primare are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contracte de management, actele administrative date în aplicarea celor două ordonanţe de urgenţă)".
În privinţa condiţiei „pagubei iminente", legea contenciosului administrativ o defineşte, în art. 2 alin. (1) lit. ş), ca fiind prejudiciul material, viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice ori a unui serviciu public.
Pentru a se considera îndeplinită această condiţie nu se poate aprecia că măsura eliberării din funcţia de conducere, prin ea însăşi, duce la producerea unei pagube iminente.
Reclamantul a făcut referire la drepturile salariale şi cele adiacente de care ar fi lipsit, dar, în cazul în care acţiunea în anulare a actului va fi admisă, această problemă va putea fi analizată în cadrul acelui litigiu.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 va fi admis recursul, va fi modificată sentinţa în sensul respingerii cererii de suspendare, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale împotriva sentinţei civile nr. 41 din 26 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, în sensul că respinge cererea de suspendare, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3692/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 3703/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
