ICCJ. Decizia nr. 3888/2010. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3888/2010
Dosar nr. 4422/2/2009
Şedinţa publică de la 28 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul B.H. a chemat în judecată Oficiul Român pentru Imigrări, solicitând instanţei ca, în contradictoriu cu pârâtul, să dispună anularea hotărârii din 23 aprilie 2009 şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se aprobe stabilirea domiciliului său în România.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în decizia de respingere a cererii a indicat temeiul de drept art. 71 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată.
Reclamantul nu a întreprins acţiuni care să pună în pericol siguranţa naţională şi nici nu consideră că este un pericol public.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 4371 din 08 decembrie 2009, a admis contestaţia formulată de reclamant, dispunând anularea hotărârii comunicată prin adresa din 23 aprilie 2009 şi obligând pârâtul să emită o decizie de aprobare a stabilirii domiciliului în România.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că hotărârea de respingerea a cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă în România pentru motivul că reclamantul prezintă pericol la adresa siguranţei naţionale nu are bază împrejurări obiective care să fundamenteze o astfel de condiţie.
A mai reţinut că neîndeplinirea condiţiei prevăzute la art. 71 lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 a fost singurul considerent pentru care cererea a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs Oficiul Român pentru Imigrări, susţinând, în esenţă, următoarele critici:
Aprecierea instanţei de fond în sensul că hotărârea de respingere a cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă în România a reclamantului-intimat, nu are la bază împrejurări obiective este eronată, întrucât această măsură a fost dispusă în temeiul art. 74 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, având la bază informaţii ce au caracter „secret” fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ.
Pe de altă parte recurentul susţine că prin sentinţa criticată a fost încălcat principiul prevăzut de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât nu au fost solicitate lămuriri suplimentare de la instituţia emitentă a actului clasificat, cu privire la împrejurările obiective care au fundamentat susţinerea în sensul că intimatul-reclamant prezintă un pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ., art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
Analizând sentinţa atacată în raport de criticile formulate de dispoziţiile legale incidente în cauză, cât şi în temeiul art. 3041, Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat, urmând a fi respins având în vedere următoarele considerente:
Instanţa de fond a constatat corect nelegalitatea actului administrativ întocmit de autoritatea recurentă reţinând că la data cererii de stabilire a domiciliului în România, intimatul îndeplinea condiţia legală prevăzută de dispoziţiile art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicat, respectiv faptul că invocarea acestui motiv pentru refuzul autorităţii pârâte, nu are la bază împrejurări obiective care să-l justifice.
Susţinerile autorităţii recurente cu privire la neîndeplinirea rolului activ al judecătorului prevăzut de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., nu pot fi reţinute, fiind nefondate.
Astfel cum rezultă din motivarea sentinţei atacate, instanţa de fond a analizat întregul material probator administrat în cauză, inclusiv documentele clasificate, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, documente verificate în aceleaşi condiţii şi de către instanţa de recurs.
În ceea ce priveşte susţinerile cu privire la obligaţia instanţei de a solicita lămuriri suplimentare de la instituţia emitentă a actului clasificat, Curtea le apreciază ca fiind nefondate, această obligaţie revenind în fapt instituţiei recurente întrucât refuzul acesteia privind acordarea dreptului de şedere permanentă intimatului, respectiv adresa din data de 23 aprilie 2009, având la bază acest document.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse, sentinţa recurată este legală şi temeinică, neputând fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
Astfel fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare recursul formulat va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Oficiul Român pentru Imigrări împotriva sentinţei civile nr. 4371 din 08 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3887/2010. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3892/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
