ICCJ. Decizia nr. 3892/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3892/2010
Dosar nr. 8368/2/2009
Şedinţa publică de la 28 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul S.D. a chemat în judecată Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti - Comisia pentru Cetăţenie, solicitând instanţei, ca în contradictoriu cu acesta, să dispună soluţionarea în regim de urgenţă a cererii sale de redobândire a cetăţeniei române şi să-i plătească daune morale în cuantum de 100 RON şi cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a depus cererea de redobândire a cetăţeniei române la data de 31 iulie 2008 şi aceasta nu a fost soluţionată până în prezent.
Prin întâmpinarea formulată şi depusă la dosarul cauzei, pârâta a arătat că cererea a fost examinată şi avizată pozitiv în şedinţa din 16 decembrie 2009.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 253 din 19 ianuarie 2010, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, dispunând respingerea primului capăt de cerere ca rămas fără obiect şi obligând pârâtul la 1.000 RON daune morale şi 500 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că întrucât cererea reclamantului a fost examinată şi avizată pozitiv, aceasta a rămas fără obiect.
Cât priveşte daunele morale, s-a reţinut că pârâta avea obligaţia să soluţioneze cererea în termen de 5 luni de la primire şi nu şi-a îndeplinit această obligaţie, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 998-999 C. proc. civ., va fi obligată la plata de daune morale.
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei.
Recurentul a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală întrucât, deşi cererea reclamantului era soluţionată, instanţa în mod eronat a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
De asemenea, în mod greşit, susţine recurentul, instanţa l-a obligat la plata daunelor morale în sumă de 1.000 RON, întrucât în cauză nu este vorba de un refuz de soluţionare a cererii reclamantului şi nici de o tergiversare a soluţionării acesteia, dacă se are în vedere existenţa unui număr extrem de mare de cereri, precum şi procedura existentă înainte de modificarea Legii nr. 21/1991 prin O.U.G. nr. 87 din 05 septembrie 2007.
Prin adoptarea acestui ultim act administrativ, susţine recurentul, procedura a devenit una administrativă şi, de asemenea, s-au prevăzut termene menite să urgenteze soluţionarea cererilor.
Conchizând, recurentul a susţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 21/1991, dobândirea cetăţeniei române prin aprobarea cererii de acordare ar trebui să constituie o onoare pentru solicitant şi nu o modalitate de sancţionare a Statului Român, prin Ministerul Justiţiei.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, exclusiv sub aspectul acordării daunelor morale, celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate fiind temeinice şi legale, după cum se va arăta în continuare:
Astfel, Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea şi finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetăţeniei române, fără să prevadă un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
În lipsa unui asemenea termen legal, trebuie, însă, să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 06 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie”.
În acelaşi sens sunt, de altfel, şi prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de Comitetul de Miniştri la 20 iunie 2007, articol intitulat „Principiul acţionării într-un termen rezonabil”, potrivit căruia „Autorităţile publice trebuie să acţioneze şi să îşi îndeplinesc atribuţiile într-un termen rezonabil”.
Cu privire la noţiunea de „termen rezonabil”, în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
În acest sens, s-a arătat că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
În speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond a respins primul capăt de cerere al reclamantului ca rămas fără obiect, întrucât cererea acestuia a fost examinată şi avizată pozitiv în şedinţa din 16 decembrie 2009.
În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita soluţionare a capătului de cerere privind plata daunelor morale, se constată, însă, că aceasta este fondată, prima instanţă pronunţând o hotărâre nelegală sub acest aspect.
Astfel, pentru acordarea de daune morale nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci trebuie dovedite daunele suferite, cu atât mai mult cu cât, în speţă, cererea formulată de reclamant a fost examinată şi avizată pozitiv..
Partea care solicită acordarea daunelor morale este, deci, obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu şi fapta autorităţii.
Cum, în cauză, aceste elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (3) C. proc. civ., art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, să fie admis recursul formulat şi modificată, în parte, sentinţa atacată, în sensul respingerii cererii reclamantului de obligare a pârâtului la plata daunelor morale.
Cât priveşte critica recurentului privind greşita obligare de către instanţa de fond la plata cheltuielilor de judecată, urmează să se constate că aceasta este neîntemeiată.
Într-adevăr, potrivit art. 274 C. proc. civ., „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”.
La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat de partea câştigătoare.
Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul.
Pe de altă parte, pârâtul datorează cheltuieli de judecată tocmai pentru că este în culpă procesuală, din moment ce a soluţionat cererea de redobândire a cetăţeniei române formulată de reclamant cu încălcarea termenului rezonabil, astfel cum acesta este definit prin art. 6 pct. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Mai mult decât atât, practica judiciară a statuat că reclamantul are dreptul la plata cheltuielilor de judecată şi în cazul în care pârâtul a efectuat, în cursul procesului, prestaţia ce i s-a cerut prin acţiune, căci prin comportarea sa l-a pus pe reclamant în situaţia de a sesiza instanţa de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 253 din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge, ca neîntemeiată, cererea de acordare a daunelor morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3888/2010. Contencios. Litigiu privind regimul... | ICCJ. Decizia nr. 3897/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
