ICCJ. Decizia nr. 399/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 399/2010
Dosar nr. 1569/2/2008
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul C.G.D. a chemat în judecată C.N.C.D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea Hotărârii nr. 547 din 17 decembrie 2007 pronunţată de C.N.C.D. şi, pe cale de consecinţă, să constate existenţa unui act de discriminare legislativă constând în salarizarea diferenţiată a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în raport cu judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La data de 5 iunie 2008, reclamantul a formulat precizare la acţiune, sub aspectul motivelor de fapt şi de drept care justifică cererea de anulare a Hotărârii C.N.C.D. nr. 547 din 17 decembrie 2007, iar la data de 17 septembrie 2008, reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) raportat la Anexa A pct. 1-13 din OUG nr. 27/2006, aprobată şi modificată prin Legea nr. 45/2007 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, astfel că, prin Încheierea din 30 octombrie 2008, instanţa a admis cererea reclamantului, dispunând sesizarea Curţii Constituţionale.
Prin Decizia nr. 561 din 14 aprilie 2009, Curtea Constituţională a dispus respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, reţinând că deşi judecătorii şi procurorii fac parte din sistemul justiţiei, poziţia celor două categorii profesionale este diferită în procesul de înfăptuire a justiţiei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2632 din 18 iunie 2009 a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul C.G.D.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că în mod corect s-a constatat prin hotărârea contestată că faptele prezentate în petiţia nr. 7884 din 2 august 2008 nu constituie fapte de discriminare, potrivit prevederilor OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
A mai reţinut că, prin Decizia nr. 561 din 14 aprilie 2009, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile OUG nr. 27/2006, prin care sunt stabiliţi coeficienţii de multiplicare diferiţi pentru judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte, respectă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs C.G.D., care a invocat ca temei legal prevederile art. 3041 C. proc. civ., dar susţinând în esenţă, argumente în sprijinul concluziei existenţei unei discriminări legislative constând în salarizarea diferenţiată a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în raport cu judecătorii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În acest sens, recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanţei de fond, în esenţă, pentru faptul că judecătorul fondului şi-a întemeiat considerentele pe motivele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 561/2009 prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) raportat la Anexa A pct. 1-13 din OUG nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei.
De asemenea, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinică, prin aceea că a confirmat Hotărârea nr. 547/2007 a C.N.C.D. care a interpretat greşit dispoziţiile art. 2 alin. (3) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare în temeiul cărora era necesar să se constate că sunt discriminatorii dispoziţiile legale care stabilesc o salarizare diferenţiată între procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi judecătorii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi cele două categorii de magistraţi se află în situaţii comparabile şi nu există motive obiective care să justifice o asemenea diferenţiere.
C.N.C.D. a depus întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului, susţinând că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică.
Recursul este nefondat.
În cauză este necontestat că obiectul cererii adresate C.N.C.D. îl constituie solicitarea recurentului-reclamant „de a se constata existenţa unui act de discriminare legislativă constând în salarizarea diferenţiată a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în raport cu judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie".
Într-adevăr, prin Hotărârea nr. 547/2007 a C.N.C.D., s-a constatat că faptele prezentate de recurentul-reclamant nu constituie fapte de discriminare în sensul prevederilor OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor faptelor de discriminare, republicată.
În esenţă, Curtea de apel a reţinut că hotărârea atacată este un act administrativ legal şi temeinic, C.N.C.D. reţinând în mod corect inexistenţa faptelor de discriminare sesizate de către recurentul-reclamant.
În realitate, recurentul-reclamant nu a susţinut că în activitatea de salarizare a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar exista fapte de aplicare discriminatorie a legislaţiei în vigoare la data respectivă, ci, aşa cum s-a reţinut mai sus, acesta a sesizat „existenţa unui act de discriminare legislativă", comis de puterea legislativă prin OUG nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată prin Legea nr. 45/2007, cu modificări şi completări.
Or, din dispoziţiile generale ale OG nr. 137/2000, republicată, rezultă că actele de discriminare (deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă) trebuie să aibă ca scop sau ca efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Cu alte cuvinte, C.N.C.D., în conformitate cu dispoziţiile generale ale OG nr. 137/2000 republicată, era competent să cerceteze şi, eventual, să constate acte de discriminare în activitatea de organizare a aplicării şi de aplicare în concret a OUG nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei.
În cauză, însă, aşa cum s-a menţionat mai sus, recurentul-reclamant a sesizat „existenţa unui act de discriminare legislativă" comis de puterea legislativă în activitatea de legiferare, prin OUG nr. 27/2006 aprobată prin Legea nr. 45/2007, în ceea ce priveşte salarizarea procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, or o astfel de discriminare nu poate fi constatată decât prin verificarea conformităţii dispoziţiilor legale respective cu dispoziţiile şi principiile constituţionale, activitate care, în ordinea constituţională actuală, este dată în competenţa Curţii Constituţionale.
Or, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 561/2009 a constatat că dispoziţiile art. 3 alin. (1) raportatla Anexa A pct. 1-13 din OUG nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei sunt constituţionale, respingând excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurentul-reclamant în dosarul aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, în care a fost pronunţată sentinţa recurată în cauza se faţă.
Aceasta este şi explicaţia faptului că instanţa de fond, în considerentele soluţiei adoptate, s-a referit la argumentele cu care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 561/2009 care, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, este general obligatorie.
În concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, rezultă că recursul este neîntemeiat, soluţia instanţei de fond fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.G.D. împotriva sentinţei civile nr. 2632 din 18 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 39/2010. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 400/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
