ICCJ. Decizia nr. 4067/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4067/2010
Dosar nr. 7407/2/2009
Şedinţa publică de la 5 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 3754 din 6 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei de interes în exercitarea acţiunii de către reclamanţii C.I.A. şi C.M.C.; a admis acţiunea formulată de către reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie până la soluţionarea pe fond a acţiunii în contencios administrativ.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a apreciat că fiind neîntemeiată excepţia lipsei de interes în raport de prevederile art. 23 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, potrivit cărora, doar hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii, după publicarea lor în M. Of. al României, sau după caz, în monitoarele oficiale al judeţelor ori ale Municipiul Bucureşti, condiţii ce nu se regăsesc în totalitate în prezenta cauză, astfel că reclamanţii au interes în exercitarea cererii prezente.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a apreciat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrative, pentru a dispune suspendarea Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009, până la pronunţarea instanţei de fond.
Astfel, s-a constatat că există o aparenţă de nelegalitate a actului contestat întrucât s-a dispus restrângerea exerciţiului unor drepturi de natură salarială printr-un act administrativ şi nu prin lege, contrar dispoziţiilor art. 53 din Constituţia României, această împrejurare constituind un caz bine justificat în accepţiunea art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege.
Totodată, s-a reţinut că reprezintă o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ contestat, împrejurarea că acesta retroactivează, el având incidenţă asupra drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor pentru luna iunie 2009, deşi este emis la data de 2 iulie 2009.
S-a constatat că este îndeplinită şi condiţia producerii unei pagube iminente ce trebuie prevenită prin suspendarea actului, în sensul că îndoiala serioasă asupra legalităţii actului conduce la convingerea că un act aparent nelegal poate diminua considerabil veniturile reclamanţilor cu consecinţa păgubitoare asupra activităţii serviciului prestat şi ca atare poate conduce la perturbarea previzibilă a funcţionării instituţiei în care reclamanţii îşi desfăşoară activitatea.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile cu caracter general cuprinse în art. 3041 C. proc. civ.
În temeiul art. 3041 C. proc. civ., al practicii judiciare şi interpretărilor jurisprudenţiale în materie, a solicitat analizarea cauzei sub toate aspectele, inclusiv prin prisma reaprecierii şi interpretării probelor administrate şi stării de fapt şi de drept incidente.
Recurentul şi-a structurat criticile formulate în trei motive de recurs, după cum urmează:
1. Interesul reclamanţilor în promovarea prezentei cereri de suspendare nu mai este actual, ordinul atacat fiind deja suspendat, exemplificând în acest sens, Sentinţa civilă nr. 2870 din 7 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 6160/2/2009.
În acest sens, a arătat că ordinul atacat este un act administrativ unilateral, cu caracter normativ şi nu individual, astfel încât suspendarea acestuia, o dată pronunţată, lipseşte actul de efecte juridice în totalitatea sa.
2. Suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) din anexa nr. VI a Legii nr. 330/2009.
În susţinerea acestui motiv s-a arătat că în aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1) din anexa nr. VI a Legii nr. 330/2009 a fost emis Ordinul nr. 2777 din 17 noiembrie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că în perioada 12 noiembrie 2009 - 31 decembrie 2009, procurorii din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunale, judecătorii precum şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi parchetele de pe lângă curţile de apel, beneficiază de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 25% şi un spor de confidenţialitate de 5%.
3. Pe fondul cauzei, recurentul susţine că „instanţa a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului atacat, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a legii”.
Dezvoltând motivul de recurs, recurentul arată că prin actul examinat nu a avut loc o diminuare a drepturilor salariale, ci doar o suspendare a plăţii acestora, mai precis o amânare a plăţii drepturilor salariale reprezentând sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50%, plata urmând să fie făcută în condiţiile şi termenele stabilite de O.U.G. nr. 71/2009.
Motivaţia emitentului este de natură strict financiară, fiind generată de nealocarea fondurilor necesare de către Ministerul Finanţelor Publice.
Cât priveşte condiţia pagubei iminente, recurentul consideră că încasarea unor sume de bani mai mici, indiferent cu ce titlu, nu justifică îndeplinirea acestei condiţii şi, implicit, suspendarea aplicării unui act administrativ.
Examinând sentinţa atacată prin prisma recursului declarat, precum şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru argumentele ce succed.
Prima instanţă a soluţionat corect cererea de suspendare atât pe excepţie cât şi pe fondul ei, toate criticile formulate urmând a fi respinse pentru argumentele expuse în continuare.
În primul motiv de recurs recurentul reiterează excepţia lipsei de interes, cu aceeaşi motivare ca şi la judecata în primă instanţă.
Lipsa de actualitate a interesului intimaţilor-reclamanţi este susţinută de recurent prin invocarea mai multor hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus suspendarea aceluiaşi act administrativ.
Critica nu poate fi primită, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada suspendării anterioare a efectelor actului contestat prin hotărâri opozabile reclamanţilor şi în condiţiile în care, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană vătămată prin acte administrative beneficiază de acest drept, cu condiţia de a face dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor legii.
Nu este întemeiată nici susţinerea potrivit căreia, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, privind salarizarea unitară, cererea de suspendare formulată în cauză a rămas fără obiect, întrucât analizarea de către instanţă a cererii cu care este învestită trebuie făcută în raport de legislaţia în vigoare la data emiterii actului contestat, legalitatea actelor administrativ contestate nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.
Pe fond, Înalta Curte reţine că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cât şi aplicarea concretă a textului de lege la cauza dedusă soluţionării s-au realizat legal.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate.”
Prima instanţă a reţinut, în raport de dispoziţia legală anterior citată, că suspendarea executării actului administrativ se poate dispune dacă sunt întrunite cumulativ cele două condiţii: să existe un caz bine justificat şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
În privinţa primei condiţii, dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) lămuresc conţinutul noţiunii de cazuri bine justificate, aceasta referindu-se la împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de pârât, se dispune suspendarea aplicării Ordinului nr. 526 din 3 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit Ordinului nr. 526 din 3 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, începând cu data de 1 martie 2009, procurorii şi personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizaţia de încadrare brută lunară.
Curtea de Apel a apreciat cu temei că prezumţia de legalitate a actului administrativ contestat este serios afectată de împrejurarea că acesta retroactivează, de vreme ce vizează drepturile salariale cuvenite reclamanţilor pentru luna iunie 2009, iar data emiterii este 2 iulie 2009.
În plus, examinând sumar motivele de drept care au fundamentat ordinul a cărui suspendare se solicită, se constată că s-au avut în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi din sectorul bugetar, dispoziţii care stabilesc că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti, devenite executorii până la 31 decembrie 2009 intră sub incidenţa ordonanţei şi se vor plăti conform procedurii prevăzute de acest act normativ.
Or, soluţia dispusă prin actul administrativ atacat este contrară textului legal pe care se întemeiază.
De asemenea, ordinul atacat contravine şi dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, potrivit cu care: „(2) Drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege. Salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.”
În speţă, ordinul a cărui executare se solicită a fi suspendată nu conţine nicio referire la existenţa vreunui caz prevăzut de Legea nr. 303/2004, care să justifice suspendarea drepturilor salariale.
Aşa fiind, în baza unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, prima instanţă a apreciat corect că există o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate a actului a cărui suspendare se solicită.
Tot astfel, se constată că prin Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 dreptul salarial reprezentat de sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică a fost diminuat retroactiv şi prin aceasta se produce un prejudiciu previzibil intimaţilor-reclamanţi prin aceea că le sunt diminuate drepturile salariale lunare în mod substanţial.
Intimaţii-reclamanţi aveau, în mod indubitabil, o speranţă legitimă în ceea ce priveşte valoarea patrimonială pe care urmau să o primească pentru prestarea activităţii în luna iunie 2009 şi în continuare.
În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de faţă este nefondat, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) C. proc. civ. şi art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva Sentinţei nr. 4172 din 25 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4066/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4068/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
