ICCJ. Decizia nr. 4060/2010. Contencios. Alte cereri. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4060/2010
Dosar nr. 1464/1/2010
Şedinţa publică de la 1 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prima instanţă
Prin Sentinţa nr. 1622 din 14 aprilie 2009, sesizată ca urmare a declinării competenţei de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în contradictoriu cu pârâtul S.T., şi a constatat calitatea de colaborator al Securităţii a pârâtului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Din înscrisul depus la dosarul Tribunalului, reiese că pârâtul s-a angajat să colaboreze, în mod secret şi organizat, cu organele Securităţii, sub numele conspirativ „F.S.”, sub care a redactat mai multe note informative care se înscriu în ipoteza prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, în sensul că informaţiile furnizate vizau îngrădirea unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.
În acest sens, a reţinut prima instanţă, este relevantă Nota informativă din data de 11 decembrie 1978, în care pârâtul informează despre opinia unui coleg medic cu privire la modul de repartizare a absolvenţilor de facultate, iar potrivit notei operative din subsolul notei de informare, pârâtul a fost însărcinat să mai discute cu persoana în cauză, pentru a stabili atitudinea şi comentariile sale politice.
De asemenea, s-a arătat în considerentele sentinţei, Nota informativă din data de 8 februarie 1979 se referă la comentariile asistentelor de la o farmacie cu privire la Legea privind asigurarea sănătăţii populaţiei, în vigoare în acea epocă, nota având ca rezultat, conform notei operative din subsol, stabilirea în continuare a atitudinii cadrelor din farmacii privind noile dispoziţii legale.
Instanţa de fond, a reţinut că prin Nota informativă din data de 4 iulie 1984, pârâtul informează despre convingerile religioase ale unor persoane, consecinţa fiind că organele de Securitate au devenit interesate de preocupările, comportarea şi relaţiile celor în cauză.
Raportat la cele reţinute, instanţa de fond a concluzionat că pârâtul a avut o colaborare îndelungată cu Securitatea, iar informaţiile pe care le-a furnizat au fost de natură a îngrădi drepturi şi libertăţi fundamentale, precum dreptul la viaţa privată şi libertatea de gândire şi de religie.
Cu privire la apărările pârâtului, prima instanţă a apreciat că acestea nu pot fi primite, în lipsa unor probe din care să rezulte că notele informative au fost redactate în timpul vreunei anchete şi că între infracţiunea pentru care pretinde că a fost condamnat şi informaţiile furnizate este vreo legătură.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâtul S.T.
În motivarea recursului, pârâtul a susţinut, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de judecată nerespectând principiul contradictorialităţii, că sentinţa recurată este nemotivată şi că instanţa de fond nu a administrat nici o probă care să confirme susţinerile reclamantului.
Pe fondul cauzei, recurentul a precizat că prima instanţă nu a analizat condiţiile în care a fost determinat de organele de Securitate să facă respectivele informări şi că a interpretat şi aplicat greşit prevederile O.U.G. nr. 24/2008, în sensul că informările priveau doar aspecte „vizând activitatea profesională şi familială” a persoanelor la care se refereau, şi nu au îngrădit drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. De asemenea, recurentul a arătat că instanţa de fond nu a ţinut seama de Sentinţa penală nr. 50 din 16 ianuarie 1974, pronunţată de Judecătoria Vaslui, prin care a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru provocare ilegală de avort, context în care a fost forţat moral să dea informările către Securitate şi, deci, în cauză, operează cauza de excludere prevăzută de art. 2 lit. b) din actul normativ sus-menţionat.
Prin Decizia nr. 517 din 3 februarie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.T.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut că este neîntemeiată critica recurentului referitoare la nerespectarea de către instanţa de fond a principiului contradictorialităţii, de vreme ce, pentru data la care a fost judecată pricina în fond, 14 aprilie 2009, ambele părţi au avut termenul în cunoştinţă, având posibilitatea de a se prezenta în instanţă; în ceea ce priveşte actul depus de avocatul recurentului în faţa instanţei de recurs, respectiv adeverinţa eliberată de Consiliul de Mediere, a reţinut că, faţă de data menţionată în cuprinsul său – 24 aprilie 2009, acesta nu face dovada imposibilităţii prezentării la termenul de judecare a cauzei de către instanţa de fond, înaintea căreia, de altfel, nici nu a fost formulată vreo cerere de amânare a judecăţii pentru acest motiv.
De asemenea, nu poate fi primită susţinerea recurentului, potrivit căreia instanţa de fond nu i-ar fi comunicat înscrisurile invocate de reclamant în susţinerea acţiunii, dovada contrară rezultând din cuprinsul Încheierii de şedinţă din data de 14 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti.
În ceea ce priveşte fondul cauzei:
Potrivit art. 2 lit. b) teza I-a din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, „colaborator al Securităţii este persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”.
Rezultă din textul legal citat, că este suficient ca informaţiile furnizate să fi vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, condiţie care, în cauza de faţă, este satisfăcută pe deplin.
Astfel, aşa cum reiese din actele aflate la dosarul cauzei, informaţiile furnizate de recurentul-pârât s-au referit explicit la manifestarea de către persoanele vizate a nemulţumirii lor cu privire la regimul instaurat în ţară la acea dată, precum şi la activitatea lor „profesională şi familială”, aşa cum însuşi recurentul-pârât, apreciind că este în apărarea sa, afirmă în cererea de recurs.
Or, toate aceste manifestări ale persoanelor la care se referă informaţiile furnizate de recurent, constituie, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, atitudini potrivnice regimului totalitar comunist iar denunţarea lor vizează, în mod evident şi implicit, îngrădirea dreptului la liberă exprimare a persoanelor denunţate, ceea ce satisface condiţia prevăzută de lege.
Instanţa de recurs a arătat că nu poate fi reţinută critica recurentului referitoare la condiţiile în care acesta ar fi semnat angajamentul, întrucât, pe de o parte, situaţiile invocate nu au fost dovedite şi, pe de altă parte, acestea nu se încadrează în cele prevăzute de textul art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, potrivit cărora „Persoana care a furnizat informaţii (...) în timpul anchetei şi procesului, în stare de libertate, de reţinere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată şi condamnată, nu este considerată colaborator al Securităţii, potrivit prezentei definiţii” (teza a II-a) şi „Persoanele care, la data colaborării cu Securitatea, nu împliniseră 16 ani, nu sunt avute în vedere de prezenta definiţie, în măsura în care se coroborează cu alte probe” (teza a III-a).
Împotriva acestei decizii recurentul-reclamant a formulat contestaţie în anulare.
S-a arătat că nu au fost cercetate punctual motivele de recurs, în sensul că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu nerespectarea dreptului său la apărare, că procedura de citare nu a fost legal îndeplinită.
S-a susţinut că instanţa de recurs nu a analizat motivele de recurs referitoare la circumstanţele în care au fost date notele informative.
În drept, contestaţia a fost întemeiată pe prevederile art. 318 C. proc. civ.
În vederea soluţionării prezentei contestaţii în anulare, Înalta Curte arată următoarele:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.
C. proc. civ. reglementează două categorii de contestaţii în anulare: contestaţia în anulare de drept comun, (art. 317 C. proc. civ.) şi contestaţia în anulare specială (art. 318 C. proc. civ.).
Având în vedere temeiul legal, precum şi criticile formulate, se vor analiza condiţiile contestaţiei în anulare speciale.
În ceea ce priveşte contestaţia în anulare specială, C. proc. civ. prevede în art. 318, două motive, şi anume când dezlegarea dată a fost rezultatul unei erori materiale sau când instanţa a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare.
În speţa de faţă, instanţa de recurs a analizat toate motivele de casare, după cum se va explica în continuare.
S-a examinat motivul de recurs privind nerespectarea principiului contradictorialităţii, arătându-se că reclamantul-recurent a avut termenul în cunoştinţă pentru data de 14 aprilie 2009 când pricina s-a judecat pe fond, că apărătorul acestuia nu a depus acte prin care să se fi făcut dovada imposibilităţii prezentării în instanţă, nefiind formulată vreo cerere în acest sens de către avocat.
În ceea ce priveşte motivele de fond, instanţa de recurs a analizat şi critica privind condiţiile în care a fost dat angajamentul.
Înalta Curte arată că pe calea contestaţiei în anulare nu se poate face o nouă apreciere asupra motivelor de recurs, ci numai se examinează dacă instanţa de recurs a omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs.
Din analiza de mai sus, rezultă că instanţa de recurs a analizat toate motivele invocate de recurent, astfel încât prezenta contestaţie în anulare nu se circumscrie motivelor limitativ reglementate de art. 318, teza a II-a C. proc. civ.
Faţă de considerentele de mai sus, motivele invocate sunt nefondate, astfel că se va respinge contestaţia în anulare formulată de reclamantul-recurent S.T. împotriva Deciziei nr. 517 din 3 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 29869/3/2008.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de S.T., împotriva Deciziei nr. 517 din 3 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4059/2010. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 4066/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
