ICCJ. Decizia nr. 4160/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4160/2010
Dosar nr. 3204/2/2010
Şedinţa publică din 7 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2417 din 19 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi, totodată, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta SC M.F. SRL în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. şi D.G.F.P. Ilfov, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanta, chiar dacă invocă nelegalitatea actelor administrative atacate, în cauză, nu poate fi reţinută existenţa unui caz bine justificat pentru a se putea dispune suspendarea executării procesului verbal din 19 septembrie 2008 emis de A.N.A.F. Ilfov şi Ordinul nr. 363/2009 al Preşedintelui A.N.A.F., ordin prin care la pct. 441 al listei anexă privind contribuabilii declaraţi inactivi este menţionată reclamanta.
În cauzele privind suspendarea unor acte administrative instanţa nu se poate pronunţa asupra legalităţii actului, se pot reţine doar împrejurări de fapt şi de drept care însă trebuie să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului a cărui suspendare se solicită.
În speţă, reclamanta a invocat mai multe aspecte pe care le consideră ca fiind motive de nelegalitate însă nici unul dintre motivele invocate nu poate fi apreciat ca o împrejurare legată de starea de drept sau de fapt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului.
Pe de altă parte, procesul verbal din 19 septembrie 2008 nu conţine măsuri sau dispoziţii, astfel că este incertă natura acestuia de act administrativ, susceptibil de a fi suspendat potrivit dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.
În contextul în care la un moment dat s-a constat că reclamanta nu îşi desfăşura activitate la sediul declarat, iar ulterior a desfăşurat activitate în altă parte, la un punct de lucru, după ce a fost declarată inactivă nu constituie împrejurări legate de starea de fapt şi de drept de natură a crea o îndoială serioasă asupra legalităţii actelor contestate, deci în cauză nefiind îndeplinită condiţia cazului bine justificat.
Cu privire la condiţia existenţei pericolului producerii unei pagube iminente instanţa de fond a reţinut că reclamanta avea posibilitatea să solicite reactivarea societăţii conform dispoziţiilor art. 6 din Ordinul nr. 575/2006 al Preşedintelui A.N.A.F. şi astfel s-ar fi înlăturat orice consecinţe asupra activităţii reclamantei.
De asemenea, referitor la prejudiciile suferite de alţi agenţi economici, reclamanta nu le poate invoca în cauză, aceasta nefiind personal vătămată.
Împotriva hotărâri instanţei de fond reclamanta SC M.F. SRL a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin cererea de recurs a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătându-se că în mod greşit instanţa de fond nu a făcut aplicaţia art. 15 din Legea nr. 554/2004 în sensul suspendării celor două acte administrative individualizate în cererea de chemare în judecată.
A subliniat recurenta că a fost probată,în opinia sa, îndeplinirea ambelor condiţii cerute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ: existenţa cazului bine justificat şi a pericolului producerii unei pagube iminente.
În acest sens, cazul bine justificat este conturat de aspecte ca: necomunicarea către reclamantă a procesului verbal de control nr. 1258 din 19 septembrie 2008 decât la termenul de judecată din 12 mai 2010, efectuarea controlului de un organ necompetent teritorial, constatări contrare realităţii privind sediul societăţii comerciale; toate acestea sunt de natură a crea o puternică îndoială asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ.
În opinia recurentei procesul verbal nr. 1258/2009 este un act administrativ fiscal ce creează efecte juridice, cu atât mai mult cu cât Ordinul nr. 363/2009 al Preşedintelui A.N.A.F. este subsecvent procesului - verbal, are la bază constatările cuprinse în acesta. Înţelege astfel, recurenta, să combată aprecierea instanţei de fond că este incertă natura de act administrativ a procesului verbal în discuţie.
În privinţa pagubei iminente, menţinerea în continuare a stării de inactivitate implică practic blocarea activităţii societăţii comerciale care este beneficiara unor contracte în derulare, plăteşte în continuare chirie pentru spaţiul unde îşi desfăşoară activitatea şi salarii angajaţilor.
Recurenta critică şi soluţia propusă pentru înlăturarea consecinţelor pe care cele două acte le au asupra sa prin solicitarea reactivării societăţii în conformitate cu art. 6 din Ordinul nr. 575/2006, pe care o consideră nesustenabilă, cât şi înlăturarea apărărilor sale prin invocarea prejudiciilor suferite de alţi agenţi economici în condiţiile în care contractând cu aceştia, reclamanta devine răspunzătoare pentru pagubele cauzate şi care constau în imposibilitatea deducerii TVA-ului aferent facturilor emise de societatea reclamantă.
Intimata D.G.F.P. Ilfov a solicitat prin întâmpinare menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei recurate, cu sublinierea că este corectă constatarea că procesul verbal din 19 septembrie 2008 emis de intimată nu conţine măsuri sau dispoziţii şi ca atare este incertă natura acestuia ca act administrativ pentru a deveni susceptibil de a fi suspendat.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentă şi în virtutea art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recursul este nefondat.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate fiind supus regulii executării imediate şi din oficiu, iar pentru înlăturarea acestei reguli este necesar ca instanţa să se raporteze la probatoriul administrat în fiecare caz în parte, probatoriu care să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate.
Aşa cum rezultă din art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ măsura întreruperii temporare a efectelor unui act administrativ este o măsură de excepţie, putând opera numai în condiţiile îndeplinirii cumulative a două condiţii: existenţa cazului bine justificat şi a pericolului producerii unei pagube iminente, aşa cum sunt definite aceste sintagme prin art. 2 alin. (1) lit. t) şi lit. ş) din Legea nr. 554/2004.
Verificarea îndeplinirii celor două condiţii presupune numai efectuarea unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, cum de altfel instanţa a şi procedat în cauză, subliniind că legalitatea şi temeinicia actelor contestate sunt atributul instanţei învestită cu acţiunea în anulare ce face obiectul dosarului nr. 3550/2/2010 (conform certificatului emis de grefa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal).
Corect a sesizat judecătorul fondului că aspectele evidenţiate de reclamantă vizează de fapt legalitatea celor două acte, or, rolul său în privinţa cererii de suspendare este doar de a observa în ce măsură există împrejurări de fapt şi de drept care să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului a cărui suspendare se cere.
Considerentele sentinţei aflate în control judiciar nu comportă nici un fel de confuzie nici pe condiţia cazului bine justificat şi nici pe cea a pagubei iminente, aşa cum se sugerează prin motivele de recurs.
Împrejurările de fapt legate de sediul societăţii reclamante, de constatările că aceasta nu îşi desfăşoară activitatea în sediul declarat şi că ulterior a desfăşurat activitate la un punct de lucru, iar apoi a fost declarată inactivă prin Ordinul nr. 363/2009 al Preşedintelui A.N.A.F. nu au fost considerate a se circumscrie sintagmei „caz bine justificat".
Cum legiuitorul obligă la îndeplinirea celor două cerinţe în mod cumulativ pentru a fi posibilă acordarea acestei măsuri de protecţie provizorie ce îmbracă forma suspendării, în mod just nu s-a făcut aplicaţia art. 15 din Legea nr. 554/2004.
În acelaşi timp, corect, în privinţa iminenţei unei pagube, instanţa a considerat că toate aspectele invocate de reclamantă pot fi evitate procedându-se în conformitate cu art. 6 din Ordinul nr. 575/2006 al Preşedintelui A.N.A.F. (solicitarea reactivării societăţii), că sunt nerelevante prejudiciile suferite de alţi agenţi economici în condiţiile în care chiar reclamantaa precizat că din decembrie 2009 nu mai emite facturi.
Abordarea Curţii de Apel Bucureşti este în acord cu principiile aplicabile protecţiei provizorii acordate de instanţă împotriva actelor administrative aşa cum sunt acestea cuprinse în Recomandarea nr. R (89)8 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre privind protecţia provizorie în materie de contencios administrativ.
Potrivit unuia din aceste principii: măsurile de protecţie provizorie pot fi îndeosebi acordate dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate, şi sub condiţia existenţei unui caz prima facie împotriva validităţii actului respectiv.
Aşa cum s-a arătat, în speţă, nu se regăsesc aceste cerinţe şi ca atare soluţia Curţii de Apel Bucureşti va fi menţinută, fiind temeinică şi legală.
Pentru toate cele arătate, văzând dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC M.F. SRL Voluntari, împotriva sentinţei civile nr. 2417 din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4157/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1039/2010. Contencios → |
|---|
