ICCJ. Decizia nr. 4231/2010. Contencios. Excepţie de neconstituţionalitate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4231/2010
Dosar nr. 330/2/2010
Şedinţa publică din 8 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin încheierea de şedinţă de la data de 21 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (1) şi (2) şi art. 103 lit. f) din OUG nr. 194/2002 în raport de dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa investită cu soluţionarea acţiunii introductive, privind anularea deciziei nr. 3344717 din 7 ianuarie 2010 emisă de Oficiul Român pentru Imigrări- Serviciul pentru Imigrări al Judeţului Ilfov şi obligarea autorităţii pârâte la acordarea regimului tolerării şederii în România a reclamantului Z.Z., a reţinut că, în Şedinţa publică din data de 21 aprilie 2010, reclamantul a invocat prin apărător excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (1) şi (2) şi art. 103 lit. f) din OUG nr. 194/2002 în raport de dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.
Instanţa sesizată cu fondul acţiunii introductive, analizând motivele cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză, a constatat că cererea formulată de reclamant este inadmisibilă, întrucât critica dispoziţiilor legale nu vizează o relaţie de neconformitate a textelor de lege examinate faţă de normele constituţionale invocate, ci aspecte care ţin de aplicarea legii şi de apreciere în concret a întrunirii ipotezei din norma legală, aspecte care intră în atributul instanţei investită cu soluţionarea cererii introductive şi nu al instanţei de contencios constituţional.
De asemenea, instanţa a reţinut că rigorile de previzibilitate impuse de jurisprudenţa C.E.D.O. vizează posibilitatea ajustării comportamentului unei persoane în cunoştinţă de cauză, prin cunoaşterea conduitei care i se pretinde într-o anumită situaţie şi a consecinţelor la care se expune, or, în situaţia de faţă nu se verifică o atare ipoteză, cât timp textele invocate ca fiind neconstituţionale, vizează situaţii sau motive obiective, care se întâmplă independent de voinţa subiectului de drept, instanţa concluzionând că nu se pune problema nevoii de ajustare a comportamentului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând încheierea pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Recurentul a arătat că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.
S-a precizat că articolele de lege invocate ca fiind neconstituţionale, respectiv dispoziţiile art. 102 alin. (1) şi (2) şi art. 103 lit. f) din OUG nr. 194/2002 încalcă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, art. 3 şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.
Recurentul a precizat că soluţia instanţei de fond este netemeinică, întrucât vizează fondul excepţiei, care nu poate fi analizată decât de Curtea Constituţională, conform competenţei exclusive stabilite de lege pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului formulat, analizând motivele de recurs în raport cu hotărârea atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Dispoziţiile art. 146 lit. d) din Constituţia României prevăd în mod expres şi limitativ competenţa Curţii Constituţionale în materia controlului concret de constituţionalitate, iar dispoziţiile art. 2, art. 11 alin. (1) lit. d) şi art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale reiau textul constituţional, precizând că instanţa de contencios constituţional hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Înalta Curte a constatat că recurentul-reclamant a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (1) şi (2) şi art. 103 lit. f) din OUG nr. 194/2002 în raport de dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, art. 3 şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., motivat de faptul că dispoziţiile arătate din OUG nr. 194/2002 sunt lipsite de precizie şi claritate, cu privire la imposibilitatea de a părăsi temporar România din alte motive obiective, iar acest fapt contravine principiului consacrat de practica jurisprudenţială a C.E.D.O., conform căreia drepturile omului trebuie să fie prevăzute de lege.
Înalta Curte a constatat că instanţa de fond nu a încălcat competenţa materială a instanţei de contencios constituţional, întrucât a pronunţat o hotărâre în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, situaţie în care critica adusă hotărârii din acest punct de vedere va fi respinsă ca nefondată.
Instanţa de control judiciar a constatat că recurentul invocă aspecte care ţin de modul în care sunt prevăzute anumite drepturi, care se consideră a nu fi suficient de clare şi precise în prevederile ordonanţei indicate şi nu asupra înţelesului său contrar constituţiei, situaţie care excede controlului de constituţionalitate, conform art. 2 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, dispoziţii care prevăd expres faptul că fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.
Or, din acest punct de vedere Curtea Constituţională a statuat constant prin deciziile sale că instanţa de contencios constituţional nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului contrar constituţiei (Decizia nr. 284/2001 –M.Of. nr. 23/2002, Decizia nr. 73/2002-M.Of.257/2002).
Înalta Curte are în vedere practica constantă a instanţei de contencios constituţional, care a statuat că interpretarea legii este atributul suveran al instanţei de judecată în opera de înfăptuire a justiţiei, iar controlul acestei interpretări se realizează prin exercitarea căilor de atac (Decizia nr. 24/2002, nr. 44/2002, nr. 222/2002 şi nr. 282/2002).
Înalta Curte are în vedere faptul că accesul la justiţie poate fi exercitat doar în anumite limite rezonabile, în aşa fel încât prin valorificarea lui să nu se aducă atingere drepturilor altor titulari, în aceeaşi măsură ocrotite prin lege.
În absenţa acestei limitări s-ar oferi câmp liber arbitrariului şi abuzului în exercitarea dreptului, dându-se posibilitatea reiterării, în scop exclusiv şicanatoriu, a unei cereri lipsite de relevanţă pentru soluţionarea cauzei, de natură să ducă la prelungirea nejustificată a duratei procesului.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a hotărârii atacate, în temeiul art. 312 din C. proc. civ. , Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Z.Z. împotriva încheierii din 21 aprilie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4221/2010. Contencios. Alte cereri.... | ICCJ. Decizia nr. 4230/2010. Contencios. Conflict de... → |
|---|
