ICCJ. Decizia nr. 4270/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4270/2010
Dosar nr. 1559/33/2009
Şedinţa publică din 12 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul M.I. a solicitat instanţei anularea hotărârii nr. 5.914 din data de 30 iunie 2009, emisă de către pârâta Casa Judeţeană De Pensii Sălaj, cu consecinţa recunoaşterii în favoarea acestuia a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, întrucât are calitatea de refugiat.
Acţiunea a fost motivată prin invocarea împrejurării că s-a născut în comuna S. sat V., judeţul Cluj, unde părinţii săi au fost nevoiţi să se refugieze ca urmare a persecuţiilor din motive etnice.
Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sălaj, prin întâmpinarea formulată, a solicitat instanţei respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală, invocând în susţinerea poziţiei sale procesuale prevederile art. 4 alin. (1) din OG nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, precum şi pe cele ale Hotărârii nr. 127 din 14 februarie 2002 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea prevederilor OG nr. 105/1999, coroborate cu prevederile art. 4 C. civ. care, în mod imperativ, arată că nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri. în acest sens, a menţionat pârâta, este şi Decizia nr. 3738 din 04 octombrie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 386/33/2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că persoane strămutate din motive de război dintr-un teritoriu aflat sub autoritatea statului român într-o localitate aflată, de asemenea sub autoritatea statului român, nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000, iar legiuitorul prin OUG nr. 105/1999 nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii şi acestor categorii de persoane.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 7 din 12 ianuarie 2010 a admis acţiunea formulată de reclamant, dispunând anularea hotărârii nr. 5914 emisă de pârâtă. Totodată, a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada septembrie 1940 – martie 1945 şi să-i acorde drepturile băneşti prevăzute de OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 16 iunie 2009.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa, în analizarea probei testimoniale administrate, constată că declaraţia martorului P.T., dată în faţa instanţei este utilă, pertinentă şi concludentă, arătând instanţei detalii ale refugiului reclamantului şi familiei sale, relatând fapte pe care le-a cunoscut direct şi în care au fost implicaţi personal, confirmând susţinerile reclamantului.
Mai mult, Curtea a avut în vedere şi împrejurarea că probele testimoniale provin de la persoane care, la rândul lor, sunt beneficiare ale prevederilor Legii nr. 189/2000, fiindu-le recunoscută calitatea de refugiat prin hotărâri similare ale pârâtei, iar această împrejurare a fost apreciată ca fiind relevanta în susţinerea şi dovedirea persecuţiilor etnice ale persoanelor pretins refugiate (Decizia nr. 4050 respectiv nr. 4049 din 24 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Astfel, martorul P.T. a prezentat hotărârea din 20 noiembrie 2007 emisă de pârâtă, iar martorul C.G. a prezentat instanţei hotărârea nr. 2 din 01 octombrie 2008 prin care au obţinut statut de refugiat şi drepturile corelative.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sălaj.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), în cauză fiind vorba de acte juridice care au o valoare de peste 0,025 Ron or, potrivit art. 1191 alin. (1) „dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 RON nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată”.
S-a mai susţinut că, refugiul nu a fost determinat de persecuţii etnice ce s-ar fi exercitat asupra reclamantului, ci de teama că persecuţiile ce se exercitau în acea vreme asupra ţiganilor şi evreilor ar putea să se exercite şi asupra sa.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Din conţinutul textului de lege menţionat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuţii în perioada precizată, fără a se face distincţie între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate şi cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetăţeni români, care au avut de suferit consecinţele persecuţiilor exercitate din motive etnice.
Potrivit art. 61 din OG nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin HG nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente şi, în lipsa acestor acte, prin declaraţie cu martori.
Este adevărat că potrivit art. 1191 C. civ. dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte 250 RON nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată, însă, în cauză, ceea ce urmează a se dovedi este un fapt juridic (refugiu) şi nu un act juridic, aşa încât dovada poate fi făcută şi cu martori, cum dealtfel corect a procedat şi instanţa de fond.
Astfel, din analiza declaraţiei martorului P.T. rezultă că reclamantul şi familia sa au avut calitatea de refugiaţi, refugiul fiind determinat de teama persecuţiilor etnice ce s-au exercitat asupra lor. De asemenea, martorul a relatat că i-a cunoscut personal pe membrii familiei reclamantului, aceştia fiind refugiaţi în satul său, respectiv R., unde au stat până în anul 1944.
În plus, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, probele testimoniale provin de la persoane care la rândul lor sunt beneficiare a prevederilor Legii nr. 189/2000, împrejurare apreciată ca fiind relevantă în dovedirea persecuţiilor etnice a persoanelor refugiate.
Examinând şi din oficiu hotărârea atacată, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie şi neconstatându-se existenţa motivelor de casare, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Sălaj împotriva sentinţei civile nr. 7 din 12 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4353/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4474/2010. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
