ICCJ. Decizia nr. 4294/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4294/2010
Dosar nr. 645/45/2009
Şedinţa publică din 13 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 14/CA din 18 ianuarie 2010 Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia formulată de reclamanta Î.C. şi a anulat actul de constatare din 14 septembrie 2009 emis de A.N.I., obligând pârâta la plata sumei de 25.000 RON cu titlu de daune morale, precum şi a sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele:
La data de 02 martie 2009, pârâta a fost sesizată de către Instituţia Prefectului Judeţului laşi, cu privire la o posibilă stare de incompatibilitate în care se afla reclamanta Î.C., în dubla sa calitate de funcţionar public, respectiv director executiv al Direcţiei Juridice din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Iaşi, şi totodată de asociat unic şi administrator al Societăţii Profesionale de Consilieri Juridici C.C. SRL Iaşi, cu sediul în Mun. Iaşi, firmă aflată în stare de lichidare.
Instanţa de fond a statuat că sesizarea formulată de Instituţia Prefectului Judeţului Iaşi nu îndeplineşte condiţiile impuse de art. 20 alin. (1) şi (2) din HG nr. 1344/2007, deoarece are un caracter comun şi nu individual, nu descrie fapta şi nici data săvârşirii acesteia, iar referitor la legalitatea actului administrativ a cărui anulare se solicită a reţinut că încalcă două principii de drept, şi anume acela al dreptului la apărare şi principiul imparţialităţii prevăzut de dispoziţiile art. 13 şi 14 din Legea nr. 144/2007.
S-a menţionat faptul că este adevărat că reclamanta a înfiinţat în anul 2005, potrivit Legii şi Statutului consilierilor juridici, societatea profesională în discuţie, însă această societate nu a avut nici o activitate, nu a încasat nici o sumă de bani, nu a eliberat nici o chitanţă, motiv pentru care nici nu a întocmit vreodată şi nu a depus bilanţul, ceea ce a determinat O.R.C. să ceară dizolvarea, măsură care s-a şi dispus prin sentinţă comercială devenită irevocabilă la data când reclamanta a dat declaraţia de avere pe care pârâta o încriminează. În acest fel, reclamanta nu a putut să deţină efectiv funcţia, să desfăşoare efectiv vreo activitate şi să realizeze venituri în cadrul acestei societăţi, care nu a funcţionat nici un moment.
A mai reţinut instanţa de fond că, sub aspect obiectiv, legea nu sancţionează simpla „înfiinţare" sau „constituire" de către funcţionarul public a unei unităţi comerciale ori cu scop lucrativ, ci „deţinerea de funcţii” şi „desfăşurarea de activităţi" într-o asemenea unitate, ceea ce nu e posibil decât în etapa de funcţionare a respectivei unităţi, funcţionare care, în speţă, nu a avut loc, iar, sub aspect subiectiv, că reclamanta nu a avut intenţia de a realiza o situaţie de incompatibilitate, ci intenţia de a-şi crea o garanţie că, în cazul încetării funcţiei publice, va avea alternativa imediată a unui loc de muncă.
În ceea ce priveşte cererea pentru daune morale, instanţa a reţinut că aceasta este fondată, deoarece în toată perioada începând cu luna martie 2009 şi până în prezent reclamanta, împreună cu întreaga familie, a fost supusă unei presiuni şi traume morale deosebite, a suferit oprobriul public nemeritat în presă, internet, al cetăţenilor şi chiar al enoriaşilor soţului său preot, care a şi decedat în luna iunie 2009 şi datorită acestei atmosfere creată în jurul reclamantei de declanşarea anchetei pentru o presupusă stare de incompatibilitate.
În acest sens, având în vedere motivele de fapt ale reclamantei, cât şi practica C.E.D.O., pârâta a fost obligată la plata sumei de 25.000 RON cu titlu de daune morale.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta A.N.I. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fiind invocate motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8, pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. şi susţinând în esenţă următoarele:
- instanţa de fond a aplicat greşit textele de lege privind starea de incompatibilitate – art. 94 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 161/2003 cu modificările şi completările ulterioare şi art. 56 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind cert stabilit că în perioada 17 ianuarie 2006 – 18 iunie 2008, prin deţinerea simultană a funcţiilor publice de consilier juridic – şef serviciu şi director executiv la Instituţia Prefectului Judeţului Iaşi, cât şi a calităţii de asociat unic, administrator al Societăţii Profesionale de Consilieri Juridici – C.C. SRL, intimata-reclamantă s-a aflat în stare de incompatibilitate;
- intimata- reclamantă a deţinut funcţia de administrator într-o societate comercială, înfiinţată în baza Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată cu modificările şi completările ulterioare (având natură lucrativă) şi nu în baza OG nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările şi completările ulterioare;
- textul legii nr. 161/2003 cu modificările şi completările ulterioare sancţionează „deţinerea de funcţii” , în stabilirea stării de incompatibilitate, pentru că aceasta creează oportunitatea în orice moment, ca funcţionarul public să desfăşoare activitate în numele societăţii comerciale, aspect generator al situaţiei de incompatibilitate.
Din momentul în care intimata-reclamantă a fost numită într-o funcţie publică la Instituţia Prefectului Judeţului Iaşi, aceasta avea obligaţia să renunţe la calitatea de administrator al societăţii.
- în mod greşit instanţa de fond a acordat daune morale în lipsa unor probe temeinice, care să certific e suferinţa şi umilinţa pricinuită intimatei – reclamante, precum şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi actul de constatare.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea în totalitate a sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca legală şi temeinică.
Recursul este fondat, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. urmează a fi admis potrivit considerentelor ce urmează.
Actul de constatare întocmit la data de 3 august 2009 de către A.N.I. – Inspecţia de Integritate, stabileşte că intimata – reclamantă Î.C., în perioada 17 ianuarie 2006 -18 iunie 2008, s-a aflat în stare de incompatibilitate, deţinând cu încălcarea dispoziţiilor legale, funcţiile publice de consilier juridic, şef serviciu şi director executiv la Instituţia Prefectului Judeţului Iaşi şi calităţile de asociat unic şi administrator al Societăţii Profesionale de Consilieri Juridici – C.C. SRL Iaşi, potrivit art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
Starea de incompatibilitate a intimatei-pârâte a început la data de 17 ianuarie 2006, când prin Ordinul nr. 19 din 17 ianuarie 2006 al Prefectului Judeţului Iaşi a fost numită în funcţia publică de consilier juridic la Instituţia Prefectului Judeţului Iaşi, la acel moment sus-numita deţinând şi calitatea de asociat unic şi administrator al Societăţii Profesionale de Consilieri Juridici – C.C. SRL Iaşi, calitate ce o deţine din data de 14 mai 2005 când a fost înfiinţată societatea.
Conform art. 56 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici „calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu orice altă funcţie publică, cu excepţia calităţii de cadru didactic şi nu pot deţine funcţii în regiile autonome, societăţile comerciale, ori în alte unităţi cu scop lucrativ”.
Contrar celor susţinute prin sentinţă de către instanţa de fond, se observă că textul de lege, atunci când defineşte starea de incompatibilitate, se referă la faptul că persoanele vizate „nu pot deţine funcţii în regiile autonome, societăţile comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ”, sancţionând chiar şi simpla „deţinere de funcţii”.
Deţinerea de funcţii astfel cum corect susţine recurenta-pârâtă creează oportunitatea în orice moment, ca funcţionarul public să desfăşoare activităţi în cadrul societăţii comerciale, acest aspect fiind unul generator al unei situaţii de incompatibilitate.
Societatea profesională de consilieri juridici, al cărei asociat unic şi administrator era intimata-reclamantă este neîndoielnic o formă a „unităţii cu scop lucrativ”, scopul acesteia fiind acela de a desfăşura activităţi lucrative remunerate.
Faptul că începând cu luna iunie 2008, societatea se afla în lichidare judiciară nu are relevanţă, întrucât de la data când a fost numită consilier juridic şi până la numirea lichidatorului judiciar, intimata-reclamantă nu a întreprins demersuri pentru a ieşi din starea de incompatibilitate şi nu a menţionat acest aspect nici în declaraţia de interese depusă la 26 mai 2008.
Potrivit art. 94 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei „calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu orice altă funcţie publică decât cea în care a fost numit, precum şi cu funcţia de demnitate publică, iar alin. (2) lit. c) din acelaşi text precizează că „funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi remunerate sau neremunerate, în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociaţii familiale sau ca persoană fizică autorizată”.
Aşadar, numai printr-o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii şi printr-o aplicare greşită a textelor de lege care reglementează starea de incompatibilitate instanţa de fond a ajuns la concluzia că trebuie anulat actul administrativ atacat.
Instanţa de fond a procedat greşit şi atunci când a apreciat că intimata-reclamantă nu a avut intenţia de a realiza o situaţie de incompatibilitate, ci a dorit să-şi creeze o garanţie a unui loc de muncă în cazul încetării funcţiei publice.
Astfel de măsuri de prevenţie pe care intimata-reclamantă a înţeles să le ia nu trebuie totuşi să intre în conflict cu legislaţia în vigoare care reglementează strict regulile ce trebuiesc respectate pentru a nu se crea starea de incompatibilitate.
Pentru toate aceste considerente, constatând că instanţa de fond a pronunţat o soluţie cu aplicarea greşită a legii, recursul formulat de pârâta A.N.I. se priveşte ca fondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. urmează a fi admis iar sentinţa modificată în tot în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii formulată de reclamantă.
Respingerea întrutotul a acţiunii vizează şi daunele morale solicitate de intimata-reclamantă, acest aspect nemaifiind analizat în cadrul motivelor de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.N.I. împotriva sentinţei nr. 14/CA din 18 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată, în sensul că respinge ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4298/2010. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 4341/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
