ICCJ. Decizia nr. 4353/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4353/2010
Dosar nr. 306/43/2009
Şedinţa publică din 15 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24 iunie 2009 pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, reclamanta Biserica U.M., prin Episcopia U. Cluj Napoca, a solicitat, în contradictoriu cu Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea din 20 mai 2009 emisă de pârât şi obligarea acestuia la emiterea unei decizii de restituire către reclamantă a imobilului înscris în C.F. Târgu Mureş, imobil situat în Tg. Mureş, str. K.S., str. M.A., str. S., în funcţie de cota deţinută de reclamantă din Sanatoriul Tg. Mureş S.A.
În motivarea acţiunii, reclamanta arată că, prin Decizia contestată, pârâtul a respins în mod nelegal cererea sa de restituire parţială a imobilului, pe considerentul că nu ar fi făcut dovada proprietăţii asupra acestuia.
Reclamanta menţionează că înscrisurile depuse în dosarul înaintat pârâtului dovedesc că imobilul, la data preluării, s-a aflat în proprietatea Sanatoriului Târgu-Mureş SA, care a fost înfiinţat de către Biserica R.C., Biserica R. şi Biserica U.
Totodată, reclamanta a precizat faptul că, într-adevăr, legea specială, respectiv OUG 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, nu prevede situaţia ca, în cazul revendicării de către un asociat sau acţionar, imobilul să fie restituit acestuia. Prevederile legii speciale se completează, totuşi, cu cele ale art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, care reprezintă legea generală în materia restituirii, fiind evidentă voinţa legiuitorului de a se restitui toate imobilele foştilor proprietari.
Pârâtul Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii introductive de instanţă ca neîntemeiată, motivând că reclamanta nu se încadrează în prevederile OUG 94/2000 întrucât, la data preluării de către statul român a imobilului în cauză, proprietarul tabular al imobilului era Sanatoriul Târgu Mureş S.A., reclamanta fiind doar o acţionară a acestei societăţi, alături de alţi acţionari. Or, pretinde pârâtul, potrivit C. com. şi normelor aflate în vigoare la data preluării, societăţile în nume colectiv, în comandită simplă, în comandită pe acţiuni şi anonimă, constituie o persoană juridică distinctă de aceea a asociaţilor iar, potrivit art. 80, în forma de la data preluării, asociatul nu avea niciun raport juridic cu societatea, participând doar la beneficiile şi pierderile cuvenite asociatului. Ca atare, pârâtul susţine că patrimoniul Sanatoriului era distinct de patrimoniul acţionarilor săi, iar asupra patrimoniului societăţii, acţionarii nu aveau un drept de proprietate: în plus, acţiunile deţinute de reclamantă la societate reprezentau părţi din capitalul social al societăţii şi nu părţi din patrimoniul acesteia, astfel că reclamanta nu a deţinut niciodată proprietatea integral sau parţial a imobilului în cauză. În ce priveşte aplicarea dispoziţiilor Legii 10/2001, pârâtul arată că acest act normativ prevede posibilitatea acordării măsurilor reparatorii pentru foştii acţionari ai unor persoane juridice doar dacă sunt persoane fizice, nefiind prevăzută posibilitatea restituirii proprietăţilor persoanelor juridice care au avut calitatea de acţionari ai altor persoane juridice.
Prin sentinţa civilă nr. 138 din 16 noiembrie 2009, Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Decizia nr. 2046/2009 emisă de pârâtă este legală, întrucât reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, după cum impun dispoziţiile art. 1 alin. (1) din OUG nr. 94/2000, republicată.
Mai precis, imobilul revendicat nu a aparţinut vreunui cult religios, respectiv Bisericii U.M., ci unei societăţi pe acţiuni – Sanatoriul Tg. Mureş - care, potrivit art. 78 teza ultimă şi art. 80 C. com. (în forma în vigoare la data preluării de către stat în anul 1948), avea o existenţă distinctă, un regim juridic distinct, adică drepturi şi obligaţii distincte de cele ale acţionarilor.
Ceea ce a deţinut reclamanta, cu titlu de proprietar, adică cota parte din acţiuni la societatea anterior nominalizată, nu face obiectul OUG nr. 94/2000.
Legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea ca un acţionar persoană juridică să poată solicita retrocedarea unui bun considerat a fi fost preluat abuziv înainte de anul 1989.
Dispoziţiile art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu se pot aplica prin analogie, întrucât acest text legal are în vedere, în mod expres, doar persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice, care deţineau imobile, nu şi persoane juridice.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că hotărârea judecătorească contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate:
Voinţa legiuitorului român a fost aceea de a restitui toate imobilele foştilor proprietari, inclusiv celor care au aparţinut unor societăţi comerciale unde fostul proprietar a fost asociat sau acţionar.
Legea nr. 10/2001 – legea cadru în materie – reglementează în detaliu fiecare situaţie de preluare abuzivă, iar norma specială - OUG nr. 94/2000 – stabileşte doar o procedură specială de retrocedare, în considerarea faptului că aceste culte religioase au deţinut o avere mult mai substanţială, pentru care s-a impus existenţa unei asemenea proceduri de restituire.
În cauză, normele juridice trebuiau analizate nu doar prin prisma legii speciale, ci cu extindere şi la normele legale privind statutul persoanelor juridice şi transmiterea patrimoniului lor în caz de dizolvare.
Judecătorul fondului trebuia să se raporteze la succesorii de drept ai Sanatoriului Tg-Mureş, adică la bisericile istorice, ei fiind titularii dreptului de a solicita imobilul aflat în discuţie.
În opinia recurentei, prin trecerea imobilului în proprietatea statului fără nicio despăgubire, s-a comis un abuz grav, fiind încălcat dreptul de proprietate al acţionariatului Sanatoriului Tg-Mureş. Conform art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., un asemenea act îngrădeşte dreptul de proprietate al cultelor religioase, fiind sancţionabil.
De asemenea, recurenta susţine că, în speţă, sunt aplicabile normele internaţionale care protejează egalitatea de tratament şi înlăturarea oricărei discriminări.
Intimata Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, în temeiul OUG nr. 94/2000, aprobată prin Legea nr. 501/2002, recurenta-reclamantă a formulat cererea, înregistrată pe rolul Comisiei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, prin care a solicitat retrocedarea imobilului situat în municipiul Tg.Mureş, str. K.S., str. M.A., str. S., înscris în cartea funciară a localităţii Tg. Mureş.
Prin Decizia nr. 2046 din 20 mai 2009, intimata Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea recurentei-reclamante, cu motivarea că solicitanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce a format obiectul cererii de retrocedare şi că acesta nu a fost preluat în mod abuziv de către Statul Român de la petentă, în perioada de referinţă la care face trimitere OUG nr. 94/2000.
Înalta Curte apreciază, în acord cu prima instanţă, că Decizia anterior individualizată, a fost emisă de autoritatea publică recurentă cu respectarea dispoziţiilor legale incidente în materie, pentru motivele ce vor fi prezentate în cele ce urmează.
Potrivit art. 1 alin. (1) din OUG nr. 94/2000, republicată, imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei OUG
Din interpretarea dispoziţiei normative anterior citată, rezultă că prima condiţie instituită de legiuitor este aceea ca imobilul ce formează obiectul retrocedării să fi aparţinut unui cult religios din România.
În mod corect, prima instanţă a apreciat că această condiţie nu este îndeplinită în speţă întrucât, la momentul preluării imobilului aflat în discuţie, proprietarul tabular al acestuia era Sanatoriul Tg-Mureş.
Recurenta Episcopia U. era doar acţionar al societăţii Sanatoriul Tg-Mureş, alături de Eparhia R. din Ardeal şi Arhiepiscopia R.C. Alba – Iulia.
La data preluării imobilului în cauză (1 decembrie 1948), legea generală care reglementa regimul juridic al societăţilor şi asociaţiunilor comerciale era C. com. al Regatului României, din data de 15 iunie 1906.
În conformitate cu prevederile art. 78 teza finală din acest act normativ, societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea în comandită prin acţiuni şi societatea anonimă constituiesc o persoană juridică distinctă de aceea a asociaţilor.
De asemenea, potrivit art. 80 din acelaşi act normativ, cesionarul şi asociatul nu au niciun raport juridic cu societatea; ei participă numai la beneficiile şi pierderile cuvenite asociatului, în proporţiune cu partea de interes care li s-a atribuit.
Din analiza acestor două prevederi legale reiese cu claritate faptul că patrimoniul Sanatoriului Tg-Mureş era distinct de patrimoniul acţionarilor săi, inclusiv cel al Episcopiei U., motiv pentru care nu se poate primi susţinerea acesteia că deţine un drept de proprietate asupra imobilului solicitat a-i fi retrocedat.
Cu alte cuvinte, imobilul litigios nu a aparţinut cultului religios reprezentat de Episcopia U., la momentul preluării de către Statul Român, ci unei persoane juridice distincte, adică Sanatoriului Tg-Mureş, la care, într-adevăr, recurenta avea calitatea de acţionar.
Însă, cota parte din acţiuni deţinută de recurentă la Sanatoriul Tg-Mureş nu poate face obiectul unei solicitări, în temeiul OUG nr. 94/2000, republicată.
Ca atare, recurenta nu poate susţine că au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., întrucât nu deţine un „bun”, în accepţiunea Convenţiei Europene, care să intre sub incidenţa OUG nr. 94/2000, republicată.
Înalta Curte nu poate reţine critica recurentei în sensul că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată. Acest text legal nu se poate aplica prin analogie, întrucât vizează o altă categorie de beneficiari: persoane fizice acţionari ai unor persoane juridice care deţineau imobile.
În plus, instanţa de control judiciar reţine că, o soluţie similară a fost dată şi prin Decizia nr. 1848 din 23 septembrie 2008, în care Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea prin care Eparhia R. din Ardeal a solicitat restituirea în natură a unei cote din imobilul ce formează şi obiectul prezentului litigiu. Această soluţie a fost menţinută de Curtea de Apel Tg- Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 14 din 27 ianuarie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 552/43/2008.
În consecinţă, apreciind că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speţă nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă Biserica U.M. prin Episcopia U. Cluj împotriva sentinţei civile nr. 138 din 16 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4355/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4270/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
