ICCJ. Decizia nr. 4341/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4341/2010
Dosar nr. 3244/1/2010
Şedinţa publică din 14 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 3783 din 19 august 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi, fiscal a respins, ca nefondat, recursul declarat de V.M. împotriva Sentinţei nr. 1247 din 24 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, următoarele:
Aşa cum în mod corect a statuat şi instanţa de fond, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual în speţă Certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 3 aprilie 1995 emis de Ministerul Industriilor în favoarea SC E. SA pentru o suprafaţă de teren de 6.188 mp, se analizează în raport de actele normative în temeiul şi în exercitarea cărora a fost emis potrivit dispoziţiilor cuprinse
În Legea nr. 29/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate în esenţă a fost emis în baza art. 1 din HG nr. 834/1991, de punere în aplicare a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, la momentul emiterii acestui act terenul aflându-se în administrarea SC E. SA fiindu-i necesar desfăşurării activităţii.
Aşa cum de altfel în mod just reţine şi instanţa de fond din situaţia privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, capitolul A „Titlul asupra terenurilor din str. P.I., sector 5 rezultă că pentru suprafaţa de 7.148 mp teren (din care face parte şi terenul al cărui proprietar pretinde că este recurentul) este menţionat Decretul Prezidenţial nr. 126 din 27 aprilie 1976 ca fiind baza legală în temeiul căreia a trecut în proprietatea statului, acesta la rândul său transferându-l în administrarea SC E. SA.
Chiar dacă, cu referire la această suprafaţă de teren a intervenit a doua expropriere dispuse în baza Decretului nr. 45/1986, aşa cum corect reţine instanţa de fond, legalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis nu a fost afectată, cât timp terenul se afla în continuare în administrarea SC E. SA fiindu-i necesar desfăşurării activităţii.
De precizat că, faţă de cele relatate, se constată că instanţa de fond nu a încălcat dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârii, prima instanţă aducând argumente legale şi susţinute de probele din dosar cu privire la soluţia pronunţată de respingere a excepţiei de nelegalitate.
Dar, de altfel, instanţa fondului, nici nu trebuie să analizeze pe fond admisibilitatea acestei excepţii de nelegalitate, practica constantă a instanţei supreme fiind cea de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de nelegalitate ce vizează acte administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior apariţiei Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 262/2007 (text de lege ce constituie temeiul de drept al excepţiei invocate) „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate”, iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 „Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ” dar prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la practica C.E.D.O. precum şi la reglementările comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, aceste dispoziţii trebuiesc înlăturate în măsura în care ele permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale şi comunitare a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
Ele încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aduc atingere „principiului securităţii juridice” care se regăseşte în totalitatea Articolelor Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept.
Practica C.E.D.O. a stabilit şi ea că „posibilitatea de a se anula fără limită în timp o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată, trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiţie” garantat de art. 6 din Convenţie, iar jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg a statuat şi ea că atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.
Cât priveşte recursul declarat împotriva încheierii de îndreptare eroare materială, încheiere ce face parte integrantă din sentinţă, instanţa de recurs a apreciat că acesta nu este necesar a fi analizat, câtă vreme recurentul prin procuratorul său în faţa instanţei de recurs nu l-a mai susţinut, această atitudine a sa fiind determinată şi de faptul că atât partea adversă cât şi instanţa de judecată din oficiu nu au pus în discuţie excepţia de tardivitate a introducerii cererii de recurs, recursul fiind considerat formulat în termenul prevăzut de lege.
Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare V.M.A., care a invocat ca temei prevederile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele critici:
- instanţa de recurs „a omis elemente importante” care puteau influenţa soluţia dată;
- instanţa de recurs a invocat în mod greşit „principiul stabilităţii raporturilor juridice”;
- într-o situaţie similară, prin Decizia nr. 2057/1999 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus anularea Certificatului de atestare nr. 1793 din 3 aprilie 1995 pentru o suprafaţă de 1.578 m.p.;
- instanţa de recurs a reţinut în mod greşit că SC E. SA beneficiază de hotărâri definitive şi irevocabile;
- instanţa de recurs a săvârşit greşeli de fapt ce au denaturat soluţionarea recursului.
Societatea comercială intimată a formulat întâmpinare prin care a cerut respingerea contestaţiei în anulare, susţinând că Decizia atacată este legală şi temeinică.
Contestaţia în anulare este neîntemeiată şi va fi respinsă ca atare.
Aşa cum s-a reţinut în expunerea rezumativă făcută mai sus, cererea de contestaţie în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 3783/2009 a fost întemeiată legal pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I din C. proc. civ., potrivit cărora „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale (…)”.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut că prima ipoteză de la art. 318 alin. (1) din C. proc. civ. vizează exclusiv erorile materiale care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspecte formale ale judecăţii, iar nu stabilirea eronată a situaţiei de fapt în urma aprecierii probelor şi nici modul în care instanţa a înţeles să interpreteze prevederile legale incidente.
Or, în cauză, petentul, prin criticile invocate în cererea de contestaţie în anulare, impută instanţei de recurs greşeli de judecată, iar nu simple erori materiale, astfel că dacă s-ar admite susţinerile petentului s-ar ajunge, pe o cale ocolită, neprevăzută de lege, să fie judecat un nou recurs împotriva aceleiaşi hotărâri.
Astfel fiind, cererea de contestaţie în anulare va fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de V.M.A. împotriva deciziei nr. 3783 din 19 august 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4294/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4344/2010. Contencios → |
|---|
