ICCJ. Decizia nr. 4343/2010. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4343/2010
Dosar nr. 4174/3/2009
Şedinţa de la 14 octombrie 2010
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, la data de 23 iunie 2008, sub nr. 5155/303/2008, reclamanta S.R.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC O.I. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 466,38 RON, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune pe anul 2005, în cuantum de 120 RON, şi penalităţi în cuantum de 106,38 RON, pentru factura din 28 noiembrie 2005, precum şi taxa pentru serviciul public de radiodifuziune pe anii 2006 şi 2007 în cuantum de 240 RON.
Reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile H.G. nr. 977/2003 şi ale Legii nr. 533/2003 de aprobare a O.U.G. nr. 71/2003 care au instituit obligaţia pentru persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, „să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune (...) în calitate de beneficiari ai acestor servicii”, apreciind că legiuitorul a prezumat calitatea de beneficiar al serviciilor pentru toate persoanele juridice, fără a fi condiţionată de posesia receptoarelor, potrivit dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea S.R.R. şi a S.R.Tv., republicată, dispoziţii apreciate ca fiind constituţionale în mai multe rânduri.
Prin sentinţa civilă nr. 5787 din 22 septembrie 2008, Judecătoria Sector 6 Bucureşti a admis excepţia prematurităţii cererii şi a respins cererea reclamantei ca prematur formulată pentru lipsa concilierii, iar prin decizia civilă nr. 140 din 19 ianuarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială a casat sentinţa şi a reţinut cauza spre soluţionare în primă instanţă la Tribunalul Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că suma în litigiu reprezintă o taxă pentru un serviciu public mai mică de 500.000 RON, situaţie în care competenţa materială de soluţionare aparţine Tribunalului ca instanţă de contencios administrativ, conform art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Tribunalul Bucureşti, secţia a ix-a contencios administrativ şi fiscal, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, prin sentinţa civilă nr. 1024 din 13 martie 2009, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin raportare la calitatea reclamantei de autoritate publică centrală a statului.
Prin sentinţa nr. 212 din 15 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reţinând următoarele:
Învestirea Tribunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a realizat printr-o decizie irevocabilă, pronunţată de o instanţă de recurs care, statuând asupra necompetenţei primei instanţe, a reţinut - cu putere de drept dezlegat conform art. 315 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit căruia „în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului” - competenţa Tribunalului ca instanţă de contencios administrativ.
Prin urmare, apreciază Curtea de apel, decizia de casare a sentinţei judecătoriei, fundamentată exclusiv pe necompetenţa acestei din urmă instanţe, statuează, cu forţă obligatorie, competenţa Tribunalului ca instanţă de contencios administrativ, ipoteză care nu mai impune cercetarea, de către o primă instanţă (fie Tribunal, fie Curte), a problemei de drept dezlegate irevocabil, relativ la competenţă.
Constatându-se ivit conflictului negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru pronunţarea regulatorului de competenţă, potrivit art. 22 C. proc. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale în vigoare, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa materială a instanţelor judecătoreşti, care reprezintă problemă de ordine publică, conform art. 159 C. proc. civ.
Unul din mecanismele care face posibilă îndeplinirea acestei obligaţii este regulatorul de competenţă.
Conform jurisprudenţei constante a instanţei supreme în cauze asemănătoare celei pentru care se solicită stabilirea competenţei materiale în raport de dispoziţiile legale incidente, s-a statuat că în raport de obiectul litigiului dedus judecăţii şi de prevederile legale în vigoare aplicabile cauzei, competenţa materială de soluţionare în fond revine judecătoriei, ca instanţă de drept comun.
Astfel, în cauză, este necontestat că obiectul acţiunii îl formează cererea formulată de S.R.R. prin care a solicitat obligarea societăţii comerciale pârâte la plata unei sume reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune pe anii 2005-2006-2007, datorată în baza art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
Or, potrivit art. 40 alin. (1) din Legea nr. 40/1994, aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 71/2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 533/2003, veniturile proprii ale S.R.R. provin, între altele, şi din taxele pentru serviciul public de radiodifuziune.
Deci, cu alte cuvinte, sumele reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune se constituie în venituri proprii ale S.R.R., fără a reprezenta creanţe bugetare.
Or, din interpretarea art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, rezultă că această reglementare se referă la litigiile privind actele administrativ-fiscale, care au ca obiect taxe, impozite, datorii vamale, contribuţii şi accesorii ale acestora, datorate bugetului de stat sau bugetelor locale.
Astfel fiind, rezultă că dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente în cauză, obiectul dedus judecăţii constituindu-l o cerere în pretenţii referitoare la taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta S.R.R., în contradictoriu cu pârâta SC O.I. SRL, în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4325/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 4352/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
