ICCJ. Decizia nr. 4687/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4687/2010
Dosar nr. 7886/2/2009
Şedinţa publică de la 2 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată, reclamanta V.I. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Externe, obligarea pârâtului să-i primească cererea de redobândire a cetățeniei române.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în septembrie 2006 s-a adresat cu o primă cerere scrisă secției consulare a Ambasadei României din Chișinău, însă angajații instituției au refuzat primirea cererii, drept pentru care cererea de redobândire a cetățeniei române a fost reiterată la data de 20 iunie 2009. În opinia reclamantei, îngrădirea depunerii acestor cereri lipsește de efecte juridice dispozițiile Legii 21/1991.
Pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, prin întâmpinare, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, pe fondul cauzei, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 293 din 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, ca nefondată, a admis acțiunea formulată de reclamanta V.I. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, a obligat pârâtul să stabilească o dată a depunerii de către reclamantă a cererii de redobândire a cetățeniei române și să o transmită de îndată către Comisia pentru Cetățenie din cadrul MJLC, și a obligat totodată pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.3 RON.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost invocată de autoritatea pârâtă în temeiul art. 11 din Legea nr. 554/2004, însă, a apreciat că, în cauza dedusă judecății, sunt incidente dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană asupra Cetățeniei, ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, impunându-se respingerea excepției ca nefondată.
Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a apreciat că depășirea termenului rezonabil de soluționare a cererii reclamantei are drept consecință imposibilitatea valorificării drepturilor prevăzute de Legea nr. 21/1991 și a constatat că amânarea stabilirii datei la care reclamanta va fi invitată să depună cererea de redobândire a cetățeniei române reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Împotriva hotărârii instanței de fond, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a declarat recurs și a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii de fond ca neîntemeiată.
În motivarea cererii de recurs, încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține că vătămarea pretinsă de intimată nu este suficientă pentru a atrage condamnarea în contencios a autorității publice solicitate, fiind necesară dovedirea refuzului nejustificat de a îndeplini obligațiile administrative impuse de lege.
Pentru instanţa de fond, precizează recurentul, nu a avut relevanţă starea obiectivă invocată de Ministerul Afacerilor Externe, deşi tocmai aceasta a determinat situaţia specifică derulării procedurii consulare sub potenţialul pe care Ministerul Afacerilor Externe îl învedera şi pe care şi l-a dorit să se atingă în următorii ani.
Corect este să menţionăm, a specificat recurentul, că stadiul procesării cererilor de redobândire a cetăţeniei a atins un nivel satisfăcător faţă de anii anteriori, prin deschiderea unei noi locaţii a secţiei consulare a Ambasadei României la Chişinău. Dar acumularea cererilor de intenţie a cetăţenilor moldoveni pentru redobândirea cetăţeniei din perioada când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări) generează o mare dificultate în îndeplinirea doleanţelor acestor cetăţeni de a fi programaţi cât mai repede în vederea depunerii actelor.
Nu se poate pune un semn al echivalenţei, apreciază recurentul, între factorul volitiv, definit ca sursă al refuzului indicat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 şi factorul obiectiv al imposibilităţii autorităţilor române de a organiza pe teritoriul Republicii Moldova spaţii adecvate pentru preluarea cererilor de redobândirea cetăţeniei.
În lipsa unei culpe administrative, recurentul consideră că nu putea fii obligat în baza legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au depus cereri anterior reclamantei, dar care nu au formulat acţiune în instanţă), să schimbe ordinea cronologică stabilită şi să primească cererea reclamantei.
Recurentul mai menţionează că durata termenului rezonabil a fost decantată în jurisprudenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului dar, chiar şi aşa, ea nu se aplică decât în cazurile expres specificate, în condiţiile în care solicitanţii sunt rezidenţi în ţara a cărei cetăţenie o solicită, durata analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului faţă de celelalte persoane în mijlocul cărora trăieşte în mod statornic şi care se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetăţean, ipoteză în care nu se regăseşte reclamanta.
Determinarea termenului rezonabil de procesare a unor astfel de solicitări se stabileşte în funcţie de toate circumstanţele relevante.
Pe de altă parte, susţine recurentul, potrivit O.U.G. nr. 5/2010, cetăţenii moldoveni pot depune cererea şi la sediul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, fără nici o restricţie şi fără nici o condiţionare de o programare prealabilă.
Examinând sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator administrat şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Critica recurentului privind greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care defineşte noţiunea de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:
Într-adevăr, Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea şi finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetăţeniei române, fără să prevadă, însă, un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
În lipsa unui asemenea termen legal, trebuie să se facă, însă, aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie";.
În acelaşi sens sunt, de asemenea, şi prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de Comitetul de Miniştri la 20 iunie 2007, art. intitulat „Principiul acţionării într-un termen rezonabil";, potrivit căruia „Autorităţile publice trebuie să acţioneze şi să îşi îndeplinească atribuţiile într-un termen rezonabil";.
Cu privire la noţiunea de „termen rezonabil";, în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil"; trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
În acest sens, s-a arătat că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantei şi cel al autorităţilor competente.
În speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri - septembrie 2006 - şi data soluţionării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului, în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depăşesc capacitatea de procesare a secţiei consulare a Ambasadei, întrucât autorităţile naţionale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea „principiului acţionării într-un termen rezonabil";, care guvernează materia aflată în discuţie, în conformitate cu art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie şi art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, mai sus menţionate.
Prin urmare, aşa cum în mod corect a precizat şi instanţa de fond, amânarea pentru o dată neprecizată în vederea depunerii cererii de redobândire a cetăţeniei române, reprezintă un refuz nejustificat de soluţionare a cererii, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.
În considerarea dispoziţiilor Legii nr. 21/1991, în forma în vigoare la momentul depunerii cererii reclamantului, dar şi faţă de dispoziţiile art. 13 din acelaşi act normativ, care prevăd că în prezent cererile de redobândire a cetăţeniei române se pot depune atât la Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, cât şi la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României, în vederea facilitării exercitării acestui drept de către solicitanţi, câtă vreme intimatul şi-a exercitat dreptul la alegere în sensul depunerii solicitării la Ambasada României la Chişinău, susţinerile recurentului în sensul delegării totale a responsabilităţii către prima autoritate nu pot fi reţinute, recurentul rămânând titularul obligaţiei ce face obiectul prezentei cauze.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe, împotriva sentinţei civile nr. 293 din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4686/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4688/2010. Contencios → |
|---|
