ICCJ. Decizia nr. 4734/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4734/2010
Dosar nr. 760/42/200.
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea instanţei de fon.
Prin acţiunea înregistrată la 28 august 2009 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, reclamanţii C.L., R.E., B.A., ş.a., au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, anularea actului administrativ Decizia nr. 71 din 3 iulie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
În fapt, reclamanţii au invocat că în baza deciziei mai sus invocate li s-au diminuat nejustificat drepturile salariale.
Au mai arătat reclamanţii că Decizia nr. 71 din 03 iulie 2009 (prin care s-a decis ca începând cu 01 iunie 2009 să se suspende aplicarea Deciziei nr. 26 din 03 martie 2009) este nelegală, iar nelegalitatea ei rezidă din interpretarea greşită a prevederilor Constituţiei, a Legii nr. 567/2004 - privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a celorlalte documente internaţionale, în ceea ce priveşte supremaţia legii şi situaţiile în care drepturile salariale pot fi suspendate.
Prin actul normativ nr. 1328/C/9722/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus ca drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără a include şi sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, această modalitate de calcul urmând a se păstra şi pentru viitor, obligând ordonatorii de credite secundari şi terţiari să ia măsurile ce se impun pentru respectarea acestei dispoziţii.
Acest act administrativ, prin refuzul plăţii sporului aferent lunii iunie 2009, încalcă în mod flagrant şi dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevăd că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau convenţionale mai favorabile.
De asemenea, au fost încălcate dispoziţiile art. 164 C. muncii, care reglementează principiul potrivit căruia reţinerile ori suspendarea salariului nu poate fi operată decât pentru cazurile şi condiţiile prevăzute de lege; obligaţia de plată a salariului este una principală, de la care angajatorul nu se poate sustrage invocând lipsa de fonduri băneşti, aşa cum s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 3382/2004.
In fundamentarea actului administrativ nr. 1328/C/8722/2009 din 02 iulie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Procurorul General s-a referit la dispoziţiile date de Primul Ministru şi Ministerul Finanţelor Publice, dispoziţii care nu au semnificaţia unor norme obligatorii cuprinse în legi.
Prin dispoziţia de suspendare a dreptului salarial, au fost încălcate şi prevederile art. 8 alin. (1) din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii, privind protecţia salariatului nr. 95/1949, ratificată de România prin Decretul nr. 284/1973.
La 19 octombrie 2009 pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile necompetenţei materiale şi netimbrării care au fost respinse prin sentinţa civilă nr. 207 din 9 noiembrie 2009, sentinţă rămasă irevocabilă prin nerecurare.
După declinare a fost solicitat şi a fost depus actul care a stat la baza deciziei contestate, respectiv adresa nr. 1328/C/2009 a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Cabinet Procuror General.
Prin sentinţa nr. 1361 din 17 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamanţilor, a anulat Decizia nr. 71 din 3 iulie 2009 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut că nici Decizia contestată şi nici adresa depusă ca act care a stat la baza emiterii ei, nu pot fi întemeiate pe prevederile OUG nr. 71/2009 deoarece la momentul pronunţării deciziei în interesul legii şi publicării acesteia, interpretarea legii în sensul că se cuvine categoriilor de persoane invocate în Decizia Î.C.C.J. sporul de risc şi solicitare neuropsihică, devine obligatorie nu doar pentru instanţele judecătoreşti, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. ci pentru orice autoritate până la momentul modificării printr-o altă lege a dispoziţiilor interpretate.
S-a mai reţinut că OUG nr. 71/2009 priveşte plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, ori drepturile salariale de după iunie 2009 nici nu erau scadente la momentul intrării în vigoare a respectivei ordonanţe şi ca atare nu puteau face obiectul acesteia.
2. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei nr. 1361 din 17 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Sub aspectul motivelor de recurs, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că actul contestat are caracter retroactiv, întrucât efectele actelor trebuie să fie raportate la data scadenţei drepturilor băneşti, astfel că în mod eronat instanţa a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, întrucât actele contestate nu dispun cu privire la existenţa sau inexistenţa dreptului reclamanţilor, ci doar suspendă temporar plata sporului în litigiu, astfel că nu a fost pus în discuţie dreptul în sine al reclamanţilor.
Mai susţine recurentul că nu se poate reţine o vătămare a dreptului reclamanţilor, întrucât plata sporului urmează a se face în condiţiile OUG nr. 71/2009 şi că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanţelor Publice, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti se află în imposibilitate obiectivă de a achita sporul respectiv.
Sub aspectul motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că în mod greşit instanţa a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 71/2009, astfel că, raportat la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din ordonanţa de urgenţă, instanţa de fond a adăugat la lege deoarece este de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi exercitată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond nu a pronunţat hotărârea atacată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că este neîntemeiată susţinerea din recurs în sensul că instanţa a adăugat la prevederile OUG nr. 71/2009.
Înalta Curte reţine că aprecierile instanţei de fond sunt temeinice şi legale, întrucât OUG nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speţă hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligaţia de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanţilor în sensul prevederilor ordonanţei de urgenţă, ci un drept al reclamanţilor la acordarea sporului respectiv.
Sub aspectul motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că întemeiat a apreciat instanţa de fond că actul contestat are caracter retroactiv şi contravine dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar reclamanţii au fost vătămaţi în dreptul lor la plata salariului.
În acelaşi sens, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeaşi lege şi în privinţa actului administrativ cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, Decizia contestată trebuia să fie elaborată şi emisă cu respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată, care consacră principiul neretroactivităţii, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecăţii.
Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.
Înalta Curte apreciază că emiterea actului administrativ cu nesocotirea principiului neretroactivităţii se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care a fost consacrat în jurisprudenţa CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamanţilor cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, prin emiterea Deciziei nr. 71 din 3 iulie 2009 (prin care s-a decis ca începând cu 01 iunie 2009 să se suspende aplicarea Deciziei nr. 26 din 03 martie 2009) cu încălcarea principiului retroactivităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice, autoritatea emitentă, pârâtă în prezenta cauză, a manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanţilor de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârşitul lunii iunie.
Astfel fiind, în mod corect a reţinut instanţa de fond că actul administrativ a fost emis şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât motivele invocate de autoritatea emitentă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de această lege.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute şi faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva sentinţei nr. 1361 din 17 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4730/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4755/2010. Contencios. Conflict de... → |
|---|
