ICCJ. Decizia nr. 4762/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
Î NALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4762/2010
Dosar nr. 32687/3/2009
Şedinţa publică de la 4 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 2787 din 9 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă excepţia de inadmisibilitate invocată în cauză şi a fost admisă excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta Şerban Alexandra în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi A.P.S. a Municipiului Bucureşti.
Astfel, instanţa a reţinut că, excepţia de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate a unui act cu caracter normativ, invocată de Guvernul României prin întâmpinare, nu este întemeiată, întrucât Înalta Curte a statuat constant, prin deciziile pronunţate în cauze având acelaşi obiect, faptul că este admisibilă excepţia de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter normativ, întrucât legiuitorul nu a înţeles să restrângă obiectul acţiunii, reglementat de art. 4 din Legea nr. 554/2004, numai la actele administrative cu caracter individual, ci a folosit sintagma generică act administrativ unilateral.
Pe fondul excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 1025/2006, instanţa a reţinut că prin dispoziţiile invocate ca fiind nelegale, a fost definit termenul de naştere ca fiind aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii.
Definind naşterea, element de referinţă în acordarea indemnizaţiei lunare, ca reprezentând aducerea pe lume a unuia sau mai multor copii vii, instanţa a constatat că Normele Metodologice, prin prevederile art. 3 alin. (1), sunt în contradicţie cu dispoziţiile legale pentru aplicarea cărora au fost emise şi completează în mod nelegal actul normativ cu forţă superioară şi determină în fapt restrângerea aplicării acestuia.
Aceasta rezultă din faptul că OUG nr. 148/2005, prin art. 6 alin. (1) are în vedere ca ipoteză de acordare a concediului, indemnizaţiei şi stimulentului ce sunt reglementate de acest act normativ nu numai numărul naşterilor, ci şi numărul copiilor.
Instanţa a apreciat că prin acordarea drepturilor prevăzute de O.U.G. nr. 148/2005 numai în funcţie de numărul naşterilor, Normele Metodologice adaugă la actul normativ în interpretarea căruia au fost adoptate şi restrânge sfera de aplicare a acestui drept, încălcând egalitatea de tratament între copiii proveniţi dintr-o sarcină simplă, cu cei proveniţi dintr-o sarcină multiplă. Astfel, se realizează o discriminare între persoane aflate în situaţii identice, fără să existe o justificare de ordin obiectiv.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Guvernul României, criticând hotărârea pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Guvernul României prin motivele de recurs formulate a criticat soluţia pronunţată invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Guvernul României a criticat hotărârea instanţei de fond, invocând excepţia de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate, întrucât conform dispoziţiilor legale, excepţia poate avea ca obiect numai actele administrative cu caracter individual, iar nu şi pe cele cu caracter normativ, pentru care legea instituie o altă procedură.
Recurentul a susţinut că H.G. nr. 1025/2006 precizează care este definiţia naşterii şi s-a susţinut că prin O.U.G. nr. 148/2005 se prevede expres faptul că se acordă indemnizaţia pentru naştere şi nu pentru fiecare copil rezultat în urma unei naşteri.
S-a apreciat faptul că recunoaşterea drepturilor prevăzute în ipoteza normei legale, pentru fiecare naştere şi nu pentru fiecare copil, nu reprezintă o problemă de nelegalitate şi nu încalcă principiul egalităţii de tratament, nefiind vorba de drepturi ce aparţin copilului.
Recurentul a arătat că indemnizaţia pentru creşterea copilului este o măsură de sprijin pentru familia în care vin pe lume unul sau mai mulţi copii, iar această prestaţie înlocuieşte, pe perioada concediului de creştere a copilului, venitul salarial al părintelui care îndeplineşte condiţiile de acordare şi optează pentru această formă de sprijin.
Guvernul României a arătat că prin Decizia nr. 937 din 19 decembrie 2006 a Curţii Constituţionale a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate acum ca fiind nelegale, Curtea reţinând în considerentele hotărârii faptul că dreptul la concediu este un drept complex format din două componente indisolubil legate, cea nepatrimonială care se constituie din perioada de 2 ani, respectiv 3 ani, pe care persoana îndreptăţită o dedică exclusiv creşterii copilului, şi cea patrimonială, reprezentată de indemnizaţia lunară de care persoana beneficiază pe timpul acestei perioade. S-a arătat că instanţa de contencios constituţional a reţinut ca firească acordarea unei singure indemnizaţii lunare, indiferent de numărul de copii rezultaţi în urma naşterii, întrucât aceasta este aferentă concediului pentru creşterea copilului.
Recurentul a apreciat că instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiilor legale aplicabile, întrucât H.G. atacată a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale şi prin recunoaşterea dreptului la acordarea unei singure indemnizaţii pentru familie, indiferent dacă aceasta are gemeni, tripleţi etc., astfel încât acest act normativ nu reprezintă o problemă de nelegalitate şi nu încalcă principiul egalităţii de tratament între copiii proveniţi dintr-o sarcină simplă ori multiplă.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul formulat ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Excepţia inadmisibilităţii invocată ca motiv de recurs nu poate fi reţinută şi va fi respinsă de Înalta Curte ca neîntemeiată.
Intimaţii-reclamanţi au contestat legalitatea prevederilor H.G. nr. 1025/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005, act administrativ cu caracter normativ ce conţine reguli generale de conduită, impersonale şi de aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de subiecţi.
Este adevărat că legiuitorul în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 face trimitere în privinţa analizării legalităţii la actele administrative cu caracter individual, ceea ce ar putea conduce la concluzia că s-ar limita posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate la actul administrativ unilateral cu caracter individual.
Este de observat însă că în cuprinsul alin. (2) al art. 4 este folosită sintagma „act administrativ unilateral”fără a se mai face distincţie între cel normativ şi cel individual.
În virtutea principiului de drept potrivit căruia legea se interpretează în sensul de a produce efecte iar nu în sensul înlăturării efectelor sale se apreciază că şi în actuala reglementare actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului de legalitate în procedura excepţiei de nelegalitate prevăzute de art. 4 din Legea contenciosului administrativ.
Excepţia de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter normativ ca mijloc de apărare poate fi invocată în cadrul oricărui proces aflat pe rol, astfel cum s-a şi întâmplat în cauza dedusă judecăţii.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte a constatat că H.G. nr. 1025/2006 a fost adoptată pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului.
Prin acest act normativ au fost definiţi beneficiarii şi situaţiile de eligibilitate pentru acordarea dreptului de indemnizaţie pentru creşterea copilului şi au fost prevăzute condiţiile şi procedurile de acordare a dreptului.
Normele metodologice prevăzute în art. 3 sunt însă în contradicţie cu dispoziţiile legale pentru aplicarea cărora au fost emise, deoarece definiţia stabilită pentru naştere, ca element de referinţă în acordarea indemnizaţiei lunare, creează o discriminare între persoanele aflate în situaţii identice, fără să există o justificare de ordin obiectiv.
Instanţa de fond a apreciat corect că acordarea indemnizaţiei lunare a fost raportată prin art. 6 din O.U.G. nr. 148/2005 la numărul copiilor născuţi, iar nu la numărul naşterilor, situaţie în care dispoziţiile art. 3 din Normele Metodologice sunt nelegale. Definind naşterea ca reprezentând aducerea pe lume a unuia sau a mai multor copii vii, art. 3 din H.G. nr. 1025/2006 completează în mod nelegal actul normativ cu forţă superioară în aplicarea căruia a fost adoptat şi încalcă principiul egalităţii de tratament între copiii proveniţi dintr-o sarcină simplă şi multiplă.
Recurenţii au criticat neîntemeiat soluţia instanţei de fond, iar referirea la Decizia nr. 937 din 19 decembrie 2006 pronunţată de Curtea Constituţională nu are relevanţă în prezenta cauză, întrucât intimata-reclamantă nu a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005, motivând că acestea au fost încălcate prin actul administrativ contestat pe cale incidentă.
Faţă de titlul şi obiectul de reglementare al actului administrativ contestat, va fi respinsă şi susţinerea recurentului că indemnizaţia lunară nu reprezintă o măsură de protecţie a copilului, cu atât mai mult cu cât beneficiarul dreptului rezultă din norma legală cuprinsă în art. 6 din ordonanţa de urgenţă şi nu poate fi stabilit prin trimitere la actele normative referitoare la alte forme de protecţie socială.
În acest sens, faţă de practica anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, o altă soluţie, faţă de dezlegarea dată anterior aceleaşi excepţii de nelegalitate, ar echivala cu acceptarea unor divergenţe de jurisprudenţă (practică contradictorie) ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În practica C.E.D.O. s-a reţinut că existenţa unor divergenţe de jurisprudenţă în cadrul celei mai înalte autorităţi judiciare a ţării este în sine contrară principiului securităţii juridice, care rezidă implicit din toate articolele Convenţiei şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Bejan împotriva României, nr. 30658/05, §37-39).
Rolul unei jurisdicţii supreme, cum este cazul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în această materie este acela „de a regla contradicţiile jurisprudenţei”, iar menţinerea aceloraşi soluţii în cauze similare este de natură a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii, în scopul de a evita apariţia unor divergenţe jurisprudenţiale.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Guvernul României împotriva sentinţei nr. 2787 din 9 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4749/2010. Contencios. Alte cereri.... | ICCJ. Decizia nr. 4766/2010. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
