ICCJ. Decizia nr. 4772/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
Î NALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4772/2010
Dosar nr. 174/42/2010
Şedinţa publică de la 4 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin sentinţa nr. 62 din 17 martie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul R.A. în contradictoriu cu M.M.F.P.S. - C.N.P.D.A.S., în sensul că a fost anulat Ordinul din 13 octombrie 2009 emis de pârâtă şi obligată la reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior, de director coordonator al C.I.J. Prahova şi să-i plătească drepturile băneşti cuvenite, până la data reintegrării.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa investită cu soluţionarea acţiunii introductive a reţinut că reclamantul a ocupat funcţia de director executiv adjunct la C.J.P. Prahova în perioada 08 august 2001-23 mai 2009.
Din înscrisurile dosarului a rezultat că începând cu data de 25 mai 2009 reclamantul a fost numit în funcţia de director coordonator în cadrul C.J. P. Prahova, în baza Ordinului din 23 mai 2009 emis de M.M.F.P.S., reclamantul încheind cu reprezentanţii ministerului şi ai pârâtei C.N.P.A.S. contractul de management pe o perioadă de 4 ani.
Ordinul de numire în funcţia de director coordonator al C.J.P. Prahova a reclamantului a fost emis în baza O.U.G. nr. 37/2009.
Ulterior, ca urmare a abrogării O.U.G. nr. 37/2009 prin O.U.G. nr. 105/2009 pârâta C.N.P.D.A.S. a dispus încetarea contractului de management al reclamantului, începând cu data de 14 octombrie 2009, în baza O.U.G. nr. 105/2009, prin Ordinul din 13 octombrie 2009 emis în baza atribuţiilor de delegare conferite prin art. 9 alin. (2) din H.G. nr. 11/2009 privim organizarea şi funcţionarea M.M.F.P.S. şi ale şi H.G. nr. 13/2004 privim aprobarea Statutului C.N.P.A.S. - art. 9 alin. (10).
Instanţa de fond a reţinut că la data emiterii ordinului atacat, reclamantul se afla în incapacitate temporară de muncă, respectiv în concediu medical, de care a beneficiat începând cu luna octombrie 2009, după cum rezultă din certificatele depuse în copie xerox la dosar.
S-a constatat că reclamantul a îndeplinit procedura prealabilă administrativă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, iar pârâta a răspuns că Ordinul din 13 octombrie 2009 a fost emis cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv a O.U.G. nr. 105/2009.
Instanţa de fond a reţinut că ordinul atacat a fost emis în temeiul art. 4 şi 14 din O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcţiei publice, precum şi pentru întărirea capacităţii manageriale la nivelul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ teritoriale şi ale altor servicii publice, act normativ care preia integral, cu modificări nesemnificative, prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 37/2009 şi care a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1257/2009 a Curţii Constituţionale.
Instanţa a constatat că această măsură apare ca fiind discriminatorie, faţă de dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 188/1999, conform cărora, este interzisă orice discriminare între funcţionarii publici pe criterii politice, de apartenenţă sindicală, convingeri religioase, etnice, de sex, de orientare sexuală, stare materială, origine socială sau de orice altă asemenea natură.
Măsura desfiinţării funcţiilor publice enumerate în actul normativ contravine principiului stabilităţii exercitării funcţiei publice prevăzut de art. 3 lit. f) din Legea nr. 188/1999, dar şi scopului adoptării acestei legi organice, aşa cum este prevăzut în art. 2, alin. (2): asigurarea unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor, precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice.
Instanţa de fond a arătat pe larg conţinutul Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 şi nr. 1629 din 3 decembrie 2009 pronunţate de Curtea Constituţională şi a constatat că prevederile legii de aprobare a O.U.G. nr. 105/2009 şi-au încetat efectele, rezultând că nu mai subzistă nici temeiul legal al emiterii Ordinului din 13 octombrie 2009.
Instanţa a constatat că Ordinul din 13 octombrie 2009 emis de pârâtă nu cuprinde o motivare a emiterii actului administrativ, reţinând că motivarea reprezintă una dintre condiţiile de legalitate şi validitate a actului administrativ şi o garanţie împotriva arbitrariului şi excesului de putere al autorităţilor administraţiei publice, apreciind că este impusă în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale.
De asemenea, instanţa a reţinut că se impunea ca actul de eliberare din funcţie să cuprindă, pe lângă motivarea în fapt şi în drept, termenul în care poate fi contestat şi instanţa judecătorească la care se contestă.
S-a reţinut şi faptul că ordinul atacat a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 din contractul de management încheiat între părţi, privind durata contractului, în condiţiile în care reclamantul a fost numit director coordonator pe o perioadă de 4 ani, însă contractul a încetat după mai puţin de 5 luni, fără ca motivul încetării să se regăsească în vreuna din cauzele enumerate de art. 9 din contract, concluzionând că temeiul legal al ordinului emis este abrogat/declarat neconstituţional.
Cu privire la faptul că reclamantul avea posibilitatea de a participa la noul concurs organizat pentru funcţia sa, instanţa de fond a reţinut că acest concurs a fost organizat înainte de a se comunica ordinul de revocare din funcţie a reclamantului, fiind nesocotit dreptul reclamantului la promovare şi la beneficiul unei cariere.
Instanţa a concluzionat că ordinul atacat a fost emis cu încălcarea însăşi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 105/2009.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs C.N.P.D.A.S., criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Recurenta a arătat că instanţa de fond şi-a depăşit atribuţiile, date în competenţa puterii judecătoreşti, invocând ca motiv de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. A arătat că instanţa nu poate anula un ordin emis de o altă autoritate publică, ci numai aceasta putea să dispună anularea ordinului atacat.
A precizat că ordinul atacat a fost emis în conformitate cu prevederile legale în vigoare la acea dată, respectiv O.U.G. nr. 105/2009, arătând că instanţa nu a reţinut aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (3), art. 14 din O.U.G. nr. 105/2009. De asemenea, a precizat că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 din Constituţia României, având în vedere faptul că O.U.G. nr. 37/2009, care a constituit temeiul legal pentru încheierea contractului de management între reclamant şi C.N.P.A.S., a fost abrogată, iar temeiul legal, începând cu data de 16 octombrie 2009, pentru încheierea şi derularea contractelor de management pentru posturile de directori coordonatori ai caselor judeţene de pensii l-a constituit O.U.G. nr. 105/2009.
A arătat pe larg că instanţa de fond a reţinut că, prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile art. 1 pct. 1-5 şi 26, art. 3, art. 4, art. 5, art. 8 şi anexa 1 din O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcţiei publice, sunt neconstituţionale, criticând interpretarea dată de instanţa de fond, întrucât recurentul a considerat că decizia Curţii Constituţionale nu produce efecte în privinţa reclamantului, deoarece Ordinul din 13 octombrie 2009 a fost emis înainte de data emiterii deciziei arătate.
Recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond pentru că a dispus admiterea acţiunii reclamantului în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care recurenta consideră că aceste dispoziţii nu sunt incidente în cauză, arătând că instanţa a făcut o aplicare şi o interpretare greşită a legii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Înalta Curte nu poate primi critica formulată de recurentă, întrucât instanţa de fond a reţinut corect că actele administrative contestate au fost lipsite de orice fundament legal ca urmare a Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie 2009 şi nr. 1629 din 3 decembrie 2009, prin care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 şi a înseşi prevederilor ordonanţei de urgenţă, devenite parte integrantă a legii de aprobare şi respectiv neconstituţionalitatea O.U.G. nr. 105/2009.
Acceptarea tezei susţinute de recurentul-pârât, în sensul că ordinele îşi păstrează validitatea pentru că ordonanţele de urgenţă erau în vigoare la data emiterii lor, ar lipsi de finalitate controlul de constituţionalitate, care nu se limitează la asanarea sistemului legislativ prin eliminarea prevederilor legale contrare Constituţiei, ci include protecţia efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentate ale destinatarilor normelor declarate neconstituţionale.
Independent de acest considerent ţinând de evoluţia legislativă, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, că art. 3 din contractul de management nu poate constitui, prin el însuşi, un temei al încetării contractului „la expirarea duratei pentru care a fost încheiat” fără o motivare care să justifice măsura aplicată, pentru că, potrivit clauzei respective, contractul de management a fost încheiat „pe o perioadă de până la 4 (patru) ani”.
Eliberarea reclamantului dintr-o funcţie publică în alte situaţii decât cele reglementate în Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcţie, care se circumscrie noţiunii de securitate socială, protejată prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi actele comunitare, precum şi alte tratate internaţionale la care România este parte şi a căror îndeplinire este obligată să o asigure potrivit art. 11 şi 20 din Constituţia României.
Faţă de aceste susţineri, Înalta Curte reţine că desfiinţarea funcţiei publice deţinută de reclamant prin cele două ordonanţe este lipsită de efecte juridice din moment ce aceste reglementări au fost declarate neconstituţionale, revenindu-se astfel la forma şi structura reglementată de Legea nr. 188/2999, care este lege organică şi ale cărei dispoziţii sunt de natură să asigure stabilitatea funcţiei publice, ca element al securităţii sociale, iar aceste dispoziţii este cert stabilit că au fost încălcate în cauză.
Admiterea opiniei contrare a recurentei ar echivala cu lipsirea de orice finalitate a procedurii de exercitare a controlului de constituţionalitate reglementată prin Legea nr. 47/1992.
Instanţa de control judiciar a reţinut că sentinţa instanţei de fond nu a fost pronunţată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, întrucât instanţa a exercitat un control legal, conform prevederilor art. 21 şi art. 52 din Constituţia României şi art. 3 alin. (1), art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dispoziţii care se coroborează cu dispoziţiile art. 1, art. 7 şi 8 din Legea nr. 554/2004, realizând o interpretare şi aplicare corectă a legii.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de C.N.P.D.A.S. împotriva sentinţei nr. 62 din 17 martie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4771/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4776/2010. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
