ICCJ. Decizia nr. 484/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 484/2010
Dosar nr. 1322/2/2009
Şedinţa publică din 2 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2.315 din 2 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul S.N.S. în contradictoriu cu pârâta C.N.A.S., acţiune având ca obiect obligarea pârâtei să negocieze cu sindicatul cuantumul drepturilor băneşti reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că drepturile salariale cuvenite funcţionarilor publici sunt cele prevăzute în mod expres în actele normative ce le reglementează salarizarea, acestea neputând fi stabilite prin negociere cu instituţiile la care îşi desfăşoară activitatea, întrucât legiuitorul nu a lăsat la latitudinea părţilor raportului de serviciu stabilirea acestor drepturi.
S-a mai apreciat că stabilirea cuantumului drepturilor băneşti reprezentând cele două suplimente în discuţie se face exclusiv prin adoptarea unor dispoziţii date în aplicarea art. 31 din Legea nr. 188/1999, atribuţie ce revine fie legiuitorului, fie Guvernului, determinarea în concret a acestui cuantum neputând fi rezultatul negocierilor purtate între funcţionarii publici şi instituţia publică la care aceştia îşi desfăşoară activitatea.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând soluţia pronunţată pentru netemeinicie şi nelegalitate, sens în care a solicitat modificarea acesteia, iar, pe fondul cauzei, admiterea acţiunii aşa cum aceasta a fost formulată.
A susţinut recurentul că prin hotărârea atacată a fost încălcat dreptul la negocieri colective, drept garantat de stat, precum şi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
Totodată, începând cu anul 2004, plata acestor sporuri a fost suspendată succesiv, suspendare ce a încetat la 1 ianuarie 2007, iar cum norma ce prevede aceste sporuri nu este abrogată, neplata acestor drepturi nu are suport legal.
S-a susţinut că o opinie contrară contravine dispoziţiilor art. 41 şi art. 53 din Constituţia României, din economia art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, rezultând că suspendarea unui act normativ are ca efect doar amânarea până la un termen cert şi determinat a aplicării acestuia.
Au fost invocate prevederile art. 38 C. muncii, precum şi faptul că fiind drepturi câştigate, acestea nu puteau fi anulate.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile invocate, precum şi cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Într-adevăr, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază.
b) sporul pentru vechime în muncă.
c) suplimentul postului.
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
În reglementările drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici în vigoare pentru perioada în discuţie, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În atare context, după cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, stabilirea cuantumului drepturilor băneşti reprezentând cele două suplimente în discuţie se poate face exclusiv prin adoptarea unor dispoziţii date în aplicarea art. 31 din Legea nr. 188/1999, atribuţie ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forţă juridică de lege, fie Guvernului, în situaţia adoptării unei hotărâri dată în executarea dispoziţiilor în speţă, determinarea în concret a acestui cuantum neputând fi rezultatul negocierilor purtate între funcţionarii publici şi instituţia publică la care aceştia îşi desfăşoară activitatea.
În raport cu obiectul acţiunii introductive se mai constată că potrivit prevederii art. 72 din Legea nr. 188/1999, autorităţile şi instituţiile publice pot încheia anual, în condiţiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcţionarilor publici sau cu reprezentanţii funcţionarilor publici, care să cuprindă numai măsuri referitoare la: constituirea şi folosirea fondurilor destinate îmbunătăţirii condiţiilor la locul de muncă; sănătatea şi securitatea în muncă; programul zilnic de lucru; perfecţionarea profesională; alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecţia celor aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată este legală şi temeinică, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.N.S. împotriva sentinţei civile nr. 2.315 din 2 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 483/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 485/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
