ICCJ. Decizia nr. 475/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 475/2010
Dosar nr. 8307/2/2008
Şedinţa publică din 2 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1.280 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantele N.D.C., A.R.S. şi S.F.I. în contradictoriu cu pârâtul M.A.I., acţiune având ca obiect obligarea la plata drepturilor băneşti reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, actualizate cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului 1 ianuarie 2004 şi până la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că art. 31 din Legea nr. 188/1999, republicată, nu prevede valori ale elementelor ce compun salariul funcţionarului public, aceasta consacrând totodată principiul reglementării salarizării funcţionarilor publici prin lege specială.
A apreciat instanţa fondului că acest text de lege nu stabileşte în favoarea funcţionarilor publici drepturi patrimoniale propriu-zise, ci doar vocaţia de a obţine un salariu compus din toate cele patru elemente indicate.
În condiţiile în care modalitatea de calcul a celor două suplimente nu este reglementată, acordarea acestor drepturi eventuale ar presupune obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar eventuala cuantificare de către instanţă în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a Deciziei nr. 820/2008 a Curţii Constituţionale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele, criticând soluţia pronunţată pentru netemeinicie şi nelegalitate, sens în care au solicitat modificarea acesteia, iar pe fond admiterea acţiunii aşa cum aceasta a fost formulată.
Au susţinut recurentele că, începând cu anul 2004, plata acestor sporuri a fost suspendată succesiv, iar cum norma ce prevede aceste sporuri nu este abrogată, neplata acestor drepturi nu are suport legal.
S-a opinat că neplata acestor drepturi contravine dispoziţiilor art. 44 şi art. 53 din Constituţia României cât şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O.
Sporurile solicitate sunt accesorii şi fac parte din salariu, salariul fiind acordat lunar, cu caracter permanent, pe toată durata existenţei raporturilor de serviciu.
Drepturile băneşti solicitate constituie "un bun", potrivit art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O., neacordarea acestora echivalând cu o expropriere ce se circumscrie şi încălcării art. 6 din C.E.D.O.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile invocate, precum şi cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Într-adevăr, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază.
b) sporul pentru vechime în muncă.
c) suplimentul postului.
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurentele-reclamante solicită plata drepturilor în calitate de funcţionari public în cadrul autorităţii intimate, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teza recurentelor şi a obliga autoritatea să acorde suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adapta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, respectiv de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Totodată, în raport cu susţinerile recurentelor, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar reclamantele nu are o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O.
Este adevărat că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.D.O., însă, mergând mai departe, C.E.D.O. a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (C.E.D.O., Decizia din 18 octombrie 2002, cauza F.M.G. şi alţii împotriva Spaniei).
Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamante la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., o creanţă care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte reţine că în speţă a fost respectat dreptul la un proces echitabil, critica recurentelor în acest sens fiind nefondată.
În consecinţă, faţă de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că sentinţa pronunţată este legală şi temeinică, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de N.D.C., A.R.S. şi S.F.I., împotriva sentinţei civile nr. 1.280 din 25 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3592/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 483/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
