ICCJ. Decizia nr. 487/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 487/2010

Dosar nr. 2518/2/2009

Şedinţa publică din 2 februarie 2010

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2082 din 19 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul F.M. în contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Externe, acţiune având ca obiect obligarea pârâtului la primirea într-un termen scurt, rezonabil a cererii reclamantului de redobândire a cetăţeniei române, precum şi obligarea la plata de daune morale.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 21/1991, reclamantul a solicitat potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, redobândirea cetăţeniei române prin cerere adresată misiunii diplomatice a României la Chişinău, autoritatea publică competentă având obligaţia de a înregistra cerere formulată în vederea parcurgerii procedurii prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 21/1991.

Prima instanţă a constatat legală susţinerea pârâtului potrivit căreia Legea nr. 21/1991 modificată şi republicată, nu prevede un termen de soluţionare a cererilor de redobândire a cetăţeniei române şi nici o procedură de urgentare sau vreo excepţie de la procedura obişnuită.

Pe de altă parte, a apreciat judecătorul fondului, această procedură de acordare sau redobândire a cetăţeniei române, prin esenţă, finalitatea şi consecinţele sale presupune examinarea unor aspecte de fapt şi de drept care se desfăşoară într-un interval apreciabil de timp, cu atât mai mult cu cât, potrivit dispoziţiilor legale menţionate în această procedură sunt implicate şi alte organisme ale autorităţii publice, în afara pârâtului.

S-a mai reţinut că reclamantul nu domiciliază pe teritoriul României şi nici nu a solicitat stabilirea domiciliului în România, ci doar ca depunerea cererilor de redobândire a cetăţeniei să fie primită de îndată, în condiţiile în care, datorită numărului mare de solicitări şi capacităţii limitate de procesare, s-a impus organizarea unei programări din partea autorităţii pârâte.

Totodată, caracterul rezonabil al termenului de soluţionare a cererii trebuie raportat la criterii obiective de apreciere, reţinându-se că în cauză nu este vorba de un refuz nejustificat, că legea specială nu prevede un termen de soluţionare, iar competenţa de înregistrare, verificare şi înaintare a documentelor necesare revine unei singure secţii consulare a statului român.

2. Motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant

Împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă în termen legal a declarat recurs reclamantul F.M., solicitând, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea sentinţei în sensul admiterii cererii sale şi a fixării pe cale judecătorească a unei programări la o anumită dată pentru depunerea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române, în temeiul Legii nr. 21/1991, precizând că în speţă este vorba despre fixarea unui termen rezonabil şi nu de primirea actelor de îndată, cum greşit a reţinut prima instanţă.

Recurentul-reclamant a criticat hotărârea primei instanţe şi pentru că a nesocotit prevederile Legii nr. 177/1997 pentru ratificarea tratatului dintre România şi Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală, publicată în M.Of. nr. 310 din 13 noiembrie 1997 (art. 22) ca şi practica CEDO cu privire la nedepăşirea termenului rezonabil prevăzut de art. 10 din Legea nr. 369/2002.

În acest sens s-a susţinut de către recurent că amânarea cu peste 3 luni de zile a înregistrării unei cereri este contrară principiilor CEDO după cum motivarea potrivit căreia în Republica Moldova există o singură locaţie în care se pot primi cereri de redobândire, nu poate constitui o scuză pentru nerespectarea prevederilor legale în vigoare.

3. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând cauza de faţă, prin prisma motivelor de recurs invocate dar şi a prevederilor art. 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele şi pentru considerentele în continuare arătate.

Din înscrisurile depuse la dosar,rezultă că începând cu data de 3 decembrie 2008, recurentul-reclamant s-a adresat cu o primă cerere scrisă către Ministerul Afacerilor Externe cu rugămintea de a-i expedia cererea către Secţia consulară a Ambasadei României din Chişinău, conform Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, modificată şi republicată, după care în luna noiembrie 2008 s-a şi prezentat personal la Secţia consulară, iar la 19 ianuarie 2009 a depus o nouă cerere în acelaşi sens fără însă ca demersurile sale să se şi soldeze cu primirea şi înregistrarea cererii.

Curtea constată că sunt întemeiate criticile recurentului-reclamant în sensul că pârâtul-intimat, prin pasivitatea de care a dat dovadă, i-a restricţionat, fără temei legal, dreptul de a înregistra o cerere, exclusiv pentru considerente ce ţin de organizarea administrativă a serviciului din Secţia consulară a Ambasadei României la Chişinău.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Legea nr. 21/1991 nu prevede, în adevăr, un termen pentru soluţionarea cererilor de redobândire a cetăţeniei române formulate potrivit art. 10¹, iar complexitatea procedurii exclude, în mod obiectiv, incidenţa termenului de drept comun, de 30 de zile, prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja însă autoritatea competentă în tergiversarea primirii dosarelor de redobândire a cetăţeniei române, pentru că art. 10 din Convenţia Europeană asupra Cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, publicată în M.Of. nr. 490 din 9 iulie 2002, impune fiecărui stat să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie.

În ceea ce priveşte criteriile de apreciere a caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, aplicabile nu numai celei judiciare, ci şi procedurii administrative, nu se poate face abstracţie de principiile cristalizate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Durata rezonabilă a procedurii se apreciază în lumina acestor principii, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, luându-se în calcul complexitatea cauzei, conduita reclamantului sau petiţionarului şi cea a autorităţilor competente.

Or, din această perspectivă, instanţa de fond nu a apreciat corect că trecerea unui termen de peste 1 an de la data primei cereri nu ar fi în măsură să lipsească de efecte juridice prevederile Legii nr. 21/1991. În plus, fără a face abstracţie de motivele de ordin administrativ, organizatoric, invocate de autoritatea competentă, Înalta Curte reţine că în discuţie nu este însăşi rezolvarea cererii de redobândire a cetăţeniei, ci numai fixarea datei de depunere a cererii, ceea ce constituie încă un argument în sensul caracterului nerezonabil al duratei procedurii.

Drept urmare, reţinând temeinicia criticilor formulate cu privire la primul capăt de cerere, instanţa de control judiciar, primind recursul de faţă va modifica sentinţa atacată în sensul că în fond va admite în parte acţiunea reclamantului-recurent şi în consecinţă va obliga pârâtul Ministerul Afacerilor Externe să primească cererea acestuia de redobândire a cetăţeniei române.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, Înalta Curte reţine, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, că nu se poate aprecia că depăşirea limitelor rezonabilităţii în soluţionarea favorabilă a cererii formulate, este şi de natură a-i încălca în vreun mod demnitatea umană.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că acordarea daunelor morale, de asemenea solicitată prin acţiunea principală, nu este justificată, modalitatea de soluţionare a petitului principal al acţiunii şi recunoaşterea vătămării produse reprezentând o măsură reparatorie suficientă şi pentru eventualul prejudiciu moral ce ar fi fost suferit de parte.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ. va admite recursul şi modificând sentinţa atacată va admite numai în parte acţiunea reclamantului, în sensul deja arătat.