ICCJ. Decizia nr. 497/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 497/2010
Dosar nr. 1483/33/2009
Şedinţa publică din 2 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Soluţia primei instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 405/2009 din 24 august 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamantul P.D.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, dispunându-se suspendarea Ordinului S/II/4164 din 16 iunie 2009 al Ministrului Administraţiei şi Internelor, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în raport cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 alin. (1) lit. t) din acelaşi act normativ, că trecerea în rezervă a reclamantului prin Ordinul M.A.I. nr. S/II/4/64/2009 a fost realizată în lipsa unei propuneri concrete în acest sens, fără a se ţine seama de concluziile raportului de cercetare disciplinară care cuprinde date detaliate cu privire la fapta imputată reclamantului şi condiţiile concrete în care a fost săvârşită.
Astfel, judecătorul fondului a reţinut că împrejurările de fapt şi de drept de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului sunt legate în speţa de faţă de contradicţia evidentă între concluziile procedurii disciplinare, conform cărora reclamantul nu a participat în mod direct la administrarea sau conducerea unei societăţi comerciale, în condiţiile în care noţiunea de "participare directă", în înţelesul art. 75 lit. m) din Ordinul MAI nr. 400/2004, presupune realizarea efectivă de acte sau fapte de comerţ, şi gravitatea sancţiunii disciplinare aplicate, constând în trecerea în rezervă.
Prima instanţă a apreciat că este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 14 din Legea nr. 544/2004, în speţă paguba iminentă, reţinând că în cazul menţinerii actului administrativ atacat, reclamantul ar suferi un grav prejudiciu, constând în pierderea unicei sale surse de venit.
2. Motivele de recurs formulate de recurentul-pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor (M.A.I.)
Prin recursul formulat în termen legal împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Cluj, recurentul-pârât, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a susţinut în esenţă următoarele:
- hotărârea recurată este vădit netemeinică şi esenţial nelegală întrucât, instanţa, deşi nu a fost investită cu analizarea pe fond a conţinutului ordinului de trecere în rezervă, a făcut totuşi aprecieri cu privire la legalitatea actului administrativ atacat, depăşindu-şi astfel prerogativele legal conferite.
- suspendarea efectelor actului administrativ atacat este o măsură cu caracter excepţional care se justifică numai datorită efectelor pe care actul respectiv le produce.
- nu a fost demonstrată şi dovedită de către reclamantul intimat îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, după cum nu s-a făcut nici dovada că reclamantul ar fi înregistrat pe rolul instanţei de judecată o cauză având ca obiect anularea actului administrativ a cărui suspendare a solicitat-o.
3. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Recursul nu este fondat.
Examinând actele dosarului şi hotărârea atacată raportat la criticile recurentului-pârât şi prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că nu se impune nici casarea şi nici modificarea sentinţei atacate, în considerarea celor în continuare arătate.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumţiile autenticităţii şi veridicităţii fiind el însuşi titlu executoriu.
Principiul legalităţii actelor administrative presupune însă atât ca autorităţile administrative să nu încalce legea, cât şi ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.
Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum şi anumite garanţii de echitate pentru particulari, întrucât acţiunile autorităţilor publice nu pot fi discreţionare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului.
Tocmai de aceea suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind, în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorităţii emitente sau a instanţei de judecată pentru a asigura respectarea principiului legalităţii, fiind echitabil ca atât timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare a aspectelor de fond vizând actul contestat, acestea să nu-şi producă efecte asupra celor vizaţi.
Raportat la cele două principii incidente în materie - al legalităţii actului şi al executării acestuia din oficiu - suspendarea executării constituie în adevăr o situaţie de excepţie, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege, după cum a arătat şi recurentul-pârât.
În legislaţia internă, suspendarea executării actului administrativ este reglementată prin art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, putând fi dispusă numai în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
În sensul acestei legi, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, iar paguba iminentă constă în prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, astfel cum se prevede prin art. 2 lit. t) şi ş).
Preocupări, în plan juridic, cu privire la suspendarea executării actelor administrative au existat şi la nivel european, prin perspectiva acestora (ex. R(89)/8, referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă) instanţa putând acorda asemenea măsuri, în raport cu ansamblul circumstanţelor şi intereselor prezente, atunci când executarea actului este de natură a cauza pagube grave, dificil de reparat şi când există un argument aparent valabil de nelegalitate a acestuia.
Contrar celor susţinute de recurentul-pârât şi raportat la cele mai sus învederate, în cauza de faţă prima instanţă nu şi-a depăşit cu nimic prerogativele legale conferite, în sensul că nu a procedat, aşa cum greşit s-a susţinut, la o analiză efectivă a legalităţii actului administrativ a cărui suspendare s-a solicitat, respectiv a ordinului de trecere în rezervă a reclamantului intimat.
Evidenţiind contradicţiile rezultate între concluziile procedurii disciplinare menţionate în referatul întocmit în acest sens şi gravitatea sancţiunii disciplinare aplicate, în condiţiile în care iniţial s-a propus şi solicitat sancţionarea reclamantului-intimat numai cu mustrare scrisă, Înalta Curte apreciază că instanţa fondului nu şi-a depăşit cu nimic prerogativa legal conferită, respectiv aceea de a examina numai sumar legalitatea actului administrativ în discuţie, în această procedură specială, distinct reglementată.
Constatările primei instanţe, pe baza cărora s-a şi concluzionat corect în sensul îndeplinirii cerinţei cazului bine justificat impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004, republicată, nu prejudecă fondul cauzei, cum eronat susţine recurentul, mai cu seamă că s-a demonstrat şi împrejurarea existenţei unui dosar separat, având ca obiect cererea de anulare a actului administrativ atacat (dosarul nr. 1884/33/2009 – fila 13 dosar recurs).
Actele dosarului şi de altfel ansamblul circumstanţelor cauzei atestă totodată, după cum corect a stabilit şi prima instanţă, şi îndeplinirea condiţiei privind iminenţa pagubei, raportat la împrejurarea necontestată că, în ipoteza executării imediate a ordinului de trecere în rezervă, reclamantul intimat şi-ar pierde unica sursă de venit, ceea ce semnifică evident producerea unui grav prejudiciu.
Reţinând, faţă de cele expuse, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei civile nr. 405/2009 din 24 august 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 487/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5005/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
