ICCJ. Decizia nr. 4953/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4953/2010
Dosar nr. 6854/2/2009
Şedinţa publică de la 12 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4236 din 2 decembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul R.I. ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamantul R.I. a chemat în judecată pe pârâtul Centrul Român pentru Promovarea Comerţului solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să i se recunoască dreptul asupra suplimentelor salariale, corespunzătoare postului şi treptei de salarizare, după cum sunt acestea prevăzute în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici precum şi cuantificarea celor două suplimente, prin stabilirea unor procente aplicate salariului de bază, respectiv 25% pentru fiecare dintre acestea.
Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtului la plata sumelor de bani reprezentând: suplimentul postului, în procent de 25% din salariul de bază, retroactiv, respectiv pentru perioada 01 ianuarie 2004 -14 noiembrie 2005, sumă actualizată cu indicele de inflaţie la data efectuării plăţii; suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25% din salariul de bază, retroactiv, respectiv pentru perioada 01 ianuarie 2004 - 14 noiembrie 2005, sumă actualizată cu indicele de inflaţie la data efectuării plăţii; cheltuielile de judecată suportate pentru susţinerea acţiunii.
Instanţa de fond a reţinut că prin cererea sa reclamantul a solicitat acordarea unor drepturi prevăzute de Legea nr. 188/1999, legea funcţionarilor publici, respectiv suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Nici legea sus indicată şi nici un alt act normativ în vigoare nu stabileşte nici un cuantum şi nici o modalitate de calcul a acestor două componente ale salariului funcţionarilor publici.
Prin prisma acestui aspect nu are nici o relevanţă juridică suspendarea aplicării prevederilor art. 31 alin. (1) pct. c şi d din Legea nr. 188/1999 prin mai multe acte normative (O.U.G. nr. 94/2004, Legea nr. 76/2005, O.G. nr. 2/2006).
Pentru a putea fi vorba despre acordarea unor drepturi prin Legea nr. 188/1999, trebuia ca reglementarea acestor suplimente să fie completă, respectiv să fie determinat atât cuantumul, precum şi criterii de aplicare, condiţii, etc.
Neputându-se vorbi de existenţa unui drept, nu sunt incidente nici prevederile din art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Culpa pentru aceasta situaţie aparţine legiuitorului dar în prezenta cauză reclamantul nu se judecă cu Statul Român, ci cu angajatorul care este o instituţie publică bugetară şi care nu poate să plătească drepturi salariale neprevăzute de legea salarizării funcţionarilor publici, fără a suporta consecinţele prevăzute de Legea nr. 500/2002.
Instanţa de fond a avut în vedere şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 818/2008, 819/2008 precum şi decizia nr. 20/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a statuat că „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare";.
I. Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamantul R.I. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că există un drept prevăzut la art. 31 alin. (1) lit.. c) şi d) din Legea nr. 188/1999.
Prevederea acestor drepturi în lege are la bază hotărârea de a le acorda. Deasemenea, există un proiect de lege a salarizării unice pentru funcţionarii publici elaborat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici (singura instituţie guvernamentală abilitată în acest sens), agreat de partenerii sociali ai executivului (sindicatele funcţionarilor publici), în anul 2007. Acest proiect de lege are puterea unui act consimţit de părţi fără a fi autentificat la notariat. Acesta este actul infralegislativ a cărei inexistenţă a fost adusă drept argument pentru lipsa de reglementare a cuantumului acestor drepturi revendicate.
C. civ., la art. 3, prevede că judecătorul nu are voie să refuze judecata pe motiv că legea nu prevede sau este neîndestulătoare - se menţionează în mod expres posibilitatea învinovăţirii judecătorului pentru refuz.
Recurentul precizează că procentele revendicate (25%) au fost acordate de unele instanţe care au dat câştig de cauză reclamanţilor. Aceştia au arătat că solicită un procent decent pentru fiecare dintre cele două suplimente salariale, mult inferioare celor prevăzute în proiectul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Recurentul mai susţine că neacordarea acestor drepturi ar crea discriminare în ceea ce priveşte drepturile de muncă prevăzute expres în lege, încălcându-se astfel prevederile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 12 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Cetăţeneşti, care, împreună cu Protocoalele adiţionale, fac parte din dreptul intern, conform art. 11 alin. (2) din Constituţia României.
Angajatorul, conform prevederilor C. muncii, art. 40 alin. (2) lit. c), are obligaţia să acorde toate drepturile cuvenite salariaţilor din subordine. Sumele pe care le revendică pot fi prevăzute în bugetul următor al instituţiei, pot fi achitate eşalonat, eventual cu o perioadă de graţie, etc.
În concluzie, treptele de salarizare nu constituie criterii de salarizare specifice funcţionarilor publici; sporul prevăzut la art. 31 alin (1) lit. d) este, însă, precizat în mod expres în condiţiile în care proiectul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici prevede pentru acesta un procent net superior celui aflat în plată.
În opinia recurentului, situaţia menţionată în motivarea Deciziilor Curţii Constituţionale amintite este total nepotrivită pricinii de faţă, atât timp cât acesta solicită aplicarea prevederilor unor acte normative, nicidecum anularea sau refuzarea aplicării lor, şi nici nu solicită înlocuirea prevederilor unor acte normative cu prevederile altora.
Recurentul consideră că decizia nr. 20/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este neîntemeiată şi nelegală pentru că recursul în interesul legii asupra căruia a fost pronunţată această decizie, este neîntemeiat.
Faptul că mulţi funcţionari publici care au acţionat angajatorii în judecată revendicând cele două suplimente salariale au câştigat procesele şi au intrat în posesia drepturilor respective (hotărârile care le-au dat câştig de cauză acestora au fost executate), iar altor funcţionari publici, care, de asemenea, au acţionat angajatorii în judecată revendicând aceleaşi drepturi precum cei dintâi, li s-au respins acţiunile, a creat o discriminare netă între cele două grupuri analoage de cetăţeni, fără niciun motiv întemeiat.
Deşi Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, împreună cu Protocoalele adiţionale la aceasta, cuprinde prevederi cu relevanţă în cauza de faţă şi este text de lege al dreptului intern, conform prevederilor art. 11 alin. (2) din Constituţie, nici recursul în interesul legii formulat de Procurorul General şi nici decizia nr. 20/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu fac vreo referire la aceasta.
II. Recurentul-reclamant în timpul soluţionării recursului a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea prevederilor art. 329 C. proc. civ.
În motivarea cererii, recurentul-reclamant susţine că prevederile art. 329 C. proc. civ. au legătură directă şi imediată cu cauza sa, întrucât actul judiciar emis pe baza acestora şi adus în discuţie, decizia nr. 20/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, impune o soluţie dinainte cunoscută şi stabilită, vădit incorectă, lipsindu-l, în acest fel, de dreptul fundamental de a beneficia de o judecată reală, eficientă şi corectă.
Când decizia asupra unui recurs în interesul legii pronunţă soluţii pentru cauze, iar prin prevederile celui de-al treilea alin. al art. 329 C. proc. civ. soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este impusă către toate instanţele naţionale care au pe rol cauze similare, apar încălcări are drepturilor constituţionale ale petenţilor, respectiv a dreptului la o judecată echitabilă, în faţa unei instanţe independente şi imparţiale.
Impunerea unei decizii pronunţate de o instanţă unei alte instanţe, îi lipseşte pe petenţi de posibilitatea unui proces corect în propria cauză, iar activitatea judecătorului este, în mod brutal, redusă la aceea a unui grefier.
Dreptul discutat aici este un drept fundamental, constituţional, al fiecărui cetăţean.
Alin. (3) al art. 21 din Constituţie, care tratează accesul liber la justiţie, prevede că „Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil";.
Art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului menţionează: „Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial";.
De asemenea, art. 14 din Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Civile şi Politice precizează că „Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial";.
Recurentul-reclamant consideră că a fost eludat modul de organizare a justiţiei pe sistemul dublului grad de jurisdicţie, arătând că statele membre s-au angajat ca orice persoană ce poate pretinde în mod justificabil, o încălcare a drepturilor şi libertăţilor sale consacrate în Convenţie să aibă dreptul la o cale de recurs eficientă în faţa unei instanţe naţionale, (...) recomandă statelor membre:
Recurentul-reclamant consideră că se menţine discriminarea şi se impune aceasta şi pentru viitor - pentru cazul particular al cauzelor privind drepturile fundamentale ale omului.
În concluzie, recurentul susţine că secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu ar trebui să legifereze, ci să interpreteze argumentele juridice („chestiunile de drept”), şi să nu impună soluţii în cauze, lezând dreptul petenţilor la un proces echitabil şi desconsiderând onoarea, competenţa şi probitatea judecătorilor, când soluţiile sunt eronate. Altminteri instanţa supremă va deveni o autoritate discreţionară.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ., ca inadmisibilă, iar recursul ca nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
I. Cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ.
Din interpretarea prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) al Legii nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale rezultă că pentru sesizarea Curţii cu o excepţie de neconstituţionalitate trebuie îndeplinite următoarele condiţii, în mod cumulativ:
- excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;
- excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto şi dedusă din orice fel de tangenţă a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei.
Astfel se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual şi a stadiului concret în care se află litigiul.
Din perspectiva interesului procesual, Înalta Curte reţine neîndeplinirea cerinţei legăturii cu pricina ce se judecă, impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 329 C. proc. civ.
În consecinţă, având în vedere considerentele arătate precum şi dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, instanţa va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă, apreciind-o ca fiind contrară dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.
II. Cu privire la recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 4236 din 2 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
- salariul de bază;
- sporul pentru vechime în muncă;
- suplimentul postului;
- suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici";.
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare";.
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri"; din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici, în vigoare, pentru perioada în care recurentul-reclamant solicită plata drepturilor, în calitate de funcţionar public în cadrul agenţiei, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teoria recurentului şi a obliga autoritatea să-i acorde acestuia suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Totodată, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar recurentul-reclamant nu are o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"; (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
Aşadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamant la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o creanţă care să poată fi calificată drept „bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, motiv pentru care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respingea cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă.
Respinge recursul declarat de R.I., împotriva sentinţei civile nr. 4236 din 2 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4952/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4954/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
