ICCJ. Decizia nr. 499/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 499/2010
Dosar nr. 156/54/2009
Şedinţa publică din 2 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 149 din 24 aprilie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul I.A.D. în contradictoriu cu pârâţii A.N.R.P. şi conducătorul serviciului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, instanţa dispunând obligarea pârâtei A.N.R.P. la plata către reclamant a sumei de 83.103,0134 lei compensaţii băneşti, actualizate conform prevederilor art. 5 din HG nr. 286/2004. A fost respinsă acţiunea faţă de conducătorul serviciului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin Hotărârea nr. 12 din 21 iulie 2006 C.J.D., pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 a aprobat cererea reclamantului, propunând acordarea compensaţiilor băneşti în valoare totală de 146.697,0434 lei, reprezentând compensaţii pentru bunurile abandonate de autorul reclamantului, N.V.I., statului bulgar.
Totodată, la data de 12 noiembrie 2007 s-a efectuat de către A.N.R.P. un virament bancar în contul reclamantului, în cuantum de 63,594.03 lei.
S-a mai constatat că reclamantul, urmare a neachitării restului de compensaţii, a efectuat două solicitări în acest sens, la care însă nu a primit răspuns.
În raport cu prevederile art. 38 alin. (1), (5) şi (6) din HG nr. 753/1998, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 5 din HG nr. 286/2004, instanţa fondului a apreciat că reclamantul este îndrituit să beneficieze de tranşa a doua din compensaţia acordată pe parcursul anului 2008, cel mai târziu până la sfârşitul anului.
Reţinându-se că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului suferit prin acordarea cu întârziere a tranşei a doua din compensaţii, a fost respins capătul de cerere privind obligarea conducătorului serviciului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 la plata de despăgubiri.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A.N.R.P., criticând soluţia pronunţată pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În raport cu pretenţiile de actualizare a cuantumului compensaţiilor acordate, recurenta a invocat prevederile art. 34 lit. h) din HG nr. 753/1998, opinând că potrivit acestor prevederi, compensaţiile propuse prin hotărârea emisă reclamantului au devenit certe, lichide şi exigibile din momentul validării lor de către departamentul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.
Totodată, potrivit prevederilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998, în cazul în care compensaţiile se plătesc în anul în care au fost stabilite, acestea se acordă la nivelul la care au fost validate.
Recurenta a mai invocat dispoziţiile art. 5 din HG nr. 286/2004 şi pe cele ale HG nr. 1.643/2004, precizând că prin Decizia de validare este prevăzută posibilitatea actualizării cuantumului compensaţiilor, la momentul plăţii cotei de 60%.
Sesizată astfel cu soluţionarea unui recurs împotriva unei hotărâri pronunţată la o instanţă de contencios administrativ, Înalta Curte, examinând actele dosarului, în raport cu prevederea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constată incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 din acelaşi act normativ, urmare a încălcării normelor imperative ce reglementează competenţa materială a instanţelor, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Acţiunea formulată de reclamant are ca temei juridic Legea nr. 9/1998, ca lege specială, chiar dacă nu se contestă hotărârea comisiei centrale, dat fiind că vizează acordarea despăgubirilor actualizate care au fost stabilite prin aplicarea acestui act normativ.
Din economia prevederilor art. 7 alin. (4)-(5) din actul normativ susmenţionat, rezultă că litigiile care se nasc în legătură cu aplicarea dispoziţiilor acestei legi sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază reclamantul.
Legiuitorul a urmărit aşadar prin Legea nr. 9/1998 ca, în materia despăgubirilor acordate pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în baza Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, competenţa de soluţionare a litigiilor, în primă instanţă, să revină tribunalului, indiferent de categoria din care face parte organul emitent al actului administrativ, cea a autorităţilor locale sau cea a autorităţilor publice centrale.
Cum obiectul cauzei de faţă nu este de natură să determine schimbarea competenţei stabilită prin Legea specială nr. 9/1998, instanţa de control judiciar reţine că în speţă nu sunt incidente normele de drept comun în materia competenţei instanţei de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004 modificată.
În consecinţă, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., va admite recursul şi, în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Dolj, secţia contencios administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.N.R.P., împotriva sentinţei nr. 149 din 24 aprilie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 495/2010. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 500/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
