ICCJ. Decizia nr. 5002/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5002/2010
Dosar nr. 11621/2/2009
Şedinţa publică de la 16 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cererea de învestire a primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată la data de 10 decembrie 2009 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele A.P.D. şi A.M.P. au chemat în judecată pe Preşedintele României, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Decretului Preşedintelui României nr. 1507 din 22 octombrie 2009 pentru organizarea unui referendum naţional, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 714 din 22 octombrie 2009.
În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat, în esenţă, că plângerea administrativă prealabilă, înregistrată la Administraţia Prezidenţială sub nr. 22391 din 11 noiembrie 2009, prin care au solicitat revocarea în tot a actului administrativ unilateral atacat, a fost respinsă prin adresele din 07 decembrie 2009, prin care Administraţia Prezidenţială a răspuns în sensul că nu revocă actul respectiv.
În privinţa admisibilităţii acţiunii, reclamantele susţin că sunt îndeplinite toate condiţiile constituţionale şi legale ale unei acţiuni în contencios administrativ pentru anularea unui act administrativ unilateral, conform art. 21 alin. (1) şi (2), art. 52 alin. (1) şi art. 126 alin. (6) din Constituţia României şi art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a), b), c), j), k), l), o), r) şi s), art. 5 alin. (1) şi (2), art. 7, art. 8 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004, decretul respectiv fiind un act administrativ unilateral cenzurabil de instanţele de contencios administrativ, întrucât este emis de o autoritate publică unipersonală, direct reprezentativă, nu face parte din categoria finelor de neprimire în sensul art. 126 alin. (6) din Constituţie şi art. 2 alin. (1) lit. k) şi l) şi art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 şi nici din categoria actelor supuse cenzurii Curţii Constituţionale.
Pe fondul cauzei, reclamantele au susţinut, în esenţă, că actul atacat a fost emis cu exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 90 din Constituţie, întrucât Preşedintele României a denaturat adevărul, prin omisiune sau prin fals, urmărind obţinerea aprobării unei decizii deja luate şi apoi induse, aspecte care transformă referendumul într-un plebiscit, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie.
În fine, reclamantele au mai susţinut că decretul în cauză a fost emis cu încălcarea procedurii constituţionale, respectiv a dispoziţiilor art. 90 şi art. 100 alin. (1) din Constituţie.
1.1.Soluţia primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 436 din 25 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii invocată de Administraţia Prezidenţială şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamantele A.P.D. şi A.M.P.
1.2. Considerentele reţinute de curtea de apel în motivarea sentinţei
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că Decretul nr. 1507 din 22 octombrie 2009 pentru organizarea unui referendum naţional a fost emis în temeiul art. 2 alin. (1) şi (2), art. 90 şi art. 100 alin. (1) din Constituţia României, în exercitarea atribuţiei constituţionale exclusive a Preşedintelui României ce îi conferă acestuia posibilitatea ca, după consultarea Parlamentului, să ceară poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la problemele de interes naţional.
Astfel, decretul contestat este un act administrativ de natură constituţională, care este exceptat de la aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 şi nu este supus cenzurii instanţei de contencios administrativ.
A reţinut Curtea de apel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. b) coroborat cu dispoziţiile art. 46 şi art. 47 pct. c) din Legea nr. 47/1992, republicată, din acelaşi act normativ, conform cărora revine Curţii Constituţionale competenţa exclusivă privitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului şi la confirmarea rezultatului acestuia, iar, potrivit art. 1 alin. (2) din aceeaşi lege, Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională care, conform art. 146 lit. i) din Constituţie, veghează la respectarea procedurii pentru desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia.
În consecinţă, în raport cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a reţinut că, practic, prin acţiunea formulată, reclamantele au solicitat instanţei măsuri ce exced competenţei sale materiale şi care sunt de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale.
2. Calea de atac exercitată şi motivele de recurs înfăţişate de recurentele reclamante,
Împotriva sentinţei civile nr. 436 din 25 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamantele A.P.D. şi A.M.P.
În esenţă, prin motivele de recurs dezvoltate, cele două recurente, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susţinut că prima instanţă a pronunţat o hotărâre cu greşita aplicare a legii, întrucât:
- în mod eronat a fost admisă excepţia inadmisibilităţii ridicată de intimatul-pârât şi pe acest temei a fost respinsă acţiunea, actul în discuţie nefăcând parte din categoria finelor de neprimire în contenciosul administrativ;
- actul administrativ unilateral ce a fost atacat prin acţiunea de faţă face parte din categoria actelor cenzurabile de instanţele de contencios administrativ, prevederile art. 126 alin. (6) din Constituţie şi ale art. 2 alin. (1) lit. k) şi l) şi art. 5 alin. (8)1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ fiind de strictă interpretare şi vizând exclusiv actele publice privind raporturile cu Parlamentul precum şi cele de comandament cu caracter militar;
- decretul prin care se decide organizarea unui referendum naţional consultativ vizează raporturile cu naţiunea şi nu cu Parlamentul şi nu face parte din categoria actelor administrative pentru care se prevede prin lege organică o altă procedură judiciară, după cum nu face parte nici din categoria actelor supuse cenzurii Curţii Constituţionale.
În fine, solicitând admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru cercetarea fondului recurentele au invocat şi violarea libertăţii de exprimare şi a dreptului la un remediu efectiv consacrate de art. 10 şi de art. 13 raportat la art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
3. Întâmpinarea formulată de intimatul Preşedintele României prin Administraţia Prezidenţială,
Intimatul a formulat întâmpinare faţă de motivele de recurs ale recurentelor solicitând respingerea acestora ca nefondate şi menţinerea sentinţei civile nr. 436 din 25 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti ca legală şi temeinică.
În esenţă, s-a arătat că soluţia pronunţată de instanţa de fond este în acord cu Decizia nr. 33/2009 pronunţată de Curtea Constituţională chiar cu ocazia soluţionării contestaţiei depuse de aceleaşi recurente privind nerespectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional consultativ din 22 noiembrie 2009.
4. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ. dar şi faţă de apărările intimatei Administraţia Prezidenţială - Preşedintele României reţine că nu subzistă în cauză nici un motiv de nelegalitate care să impună fie casarea, fie modificarea hotărârii pronunţate de prima instanţă.
Prin Decretul nr. 1507/2009, publicat în M. Of. nr. 714 din 22 octombrie 2009, Preşedintele României a decretat chemarea la un referendum naţional la data de 22 noiembrie 2009.
Decretul a fost emis astfel cum rezultă din cuprinsul său în temeiul art. 2 alin. (1) şi (2), art. 90 şi ale art. 100 alin. (1) din Constituţia României, precum şi al prevederilor cuprinse în Legea nr. 3/2000, privitoare la organizarea şi desfăşurarea referendumului, cu modificările ulterioare.
În acord cu cele statuate şi de prima instanţă, Înalta Curte reţine că prerogativa de a recurge la procedura referendumului, în probleme de interes naţional este conferită exclusiv Preşedintelui României, astfel cum aceasta este menţionată, fără echivoc, în cuprinsul art. 90 din Constituţia României.
O astfel de concluzie se desprinde de altfel şi din cuprinsul Hotărârii din 26 noiembrie 2009 a Curţii Constituţionale pronunţată cu ocazia soluţionării contestaţiei privind nerespectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional consultativ din data de 22 noiembrie 2009, contestaţie formulată de aceleaşi asociaţii recurente.
Curtea Constituţională, apreciind că este competentă potrivit art. 146 lit. i) din Constituţie să soluţioneze respectiva contestaţie, al cărei conţinut, astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii menţionate este similar cu cel al acţiunii din prezenta cauză, în sensul solicitării anulării Decretului nr. 1507 din 22 octombrie 2009, a reafirmat, raportat şi la jurisprudenţa sa anterioară, competenţa exclusivă a Preşedintelui României în materia referendumului cu privire la probleme de interes naţional, chiar dacă consultarea Parlamentului este obligatorie, ce derivă din textul art. 90 din legea fundamentală.
Raportat la cele arătate şi în acord cu jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi, instanţa de control judiciar urmează să respingă ca nefondate criticile recurentelor, dată fiind necompetenţa instanţei de contencios administrativ de a cenzura, în temeiul Legii nr. 554/2004, republicată un act emis de Preşedintele României, în exercitarea prerogativelor exclusive constituţional conferite acestuia.
Înalta Curte reţine astfel că în mod corect instanţa de fond, apreciind că decretul pentru organizarea unui referendum naţional nu este un act administrativ supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ conform art. 1 din Legea nr. 554/2004, nefiind astfel admisibilă nici acţiunea în constatarea nulităţii acestuia, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea recurentelor pe acest temei.
În considerarea celor mai sus înfăţişate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.P.D. - Bucureşti şi A.M.P. împotriva sentinţei civile nr. 436 din 25 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4999/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5003/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
