ICCJ. Decizia nr. 5034/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5034/2010
Dosar nr. 4048/2/2009
Şedinţa publică de la 16 noiembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 879 din 18 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Guvernul României şi a respins acţiunea faţă de acesta; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor; a admis acţiunea formulată de reclamantul P.P., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României - Primul Ministru, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Primul Ministru al României, a anulat decizia nr. 42 din 9 ianuarie 2009 emisă de pârâtul Primul Ministru al României; a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia de secretar general al Ministerului Administraţiei şi Internelor şi a obligat pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor la plata despăgubirilor salariale aferente acestei funcţii, de la data eliberării din funcţie şi până la data reintegrării efective; a obligat pârâţii Primul Ministru şi Ministerul Administraţiei şi Internelor la plata a 2.384 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 4048/2/2009 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul P.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Administraţiei, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună următoarele:
- anularea deciziei nr. 42 din 9 ianuarie 2009, emisă de Guvernul României - Primul Ministru;
- recunoaşterea continuităţii raporturilor de serviciu în funcţia de secretar general al Ministerului Administraţiei şi Internelor şi obligarea acestuia la plata drepturilor aferente, respectiv plata salariului şi după data de 9 ianuarie 2009;
- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin decizia contestată, nr. 42 din 9 ianuarie 2009, emisă de Primul Ministru al României pentru mobilitatea în interes public, nu au fost modificate raporturile de serviciu ale reclamantului ci, în concret, aceste raporturi au fost suspendate, ceea ce contravine principiului mobilităţii „în interes public";. S-a arătat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 31 din H.G. nr. 341/2007, iar temeiul juridic ce fundamentează decizia contestată nu are o legătură cu suspendarea raporturilor de serviciu, iar în baza deciziei s-a dispus sistarea drepturilor salariale.
La dosar, pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a formulat întâmpinare în care a invocat, în principal, excepţia lipsei calităţii procesuale, iar pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată, iar pârâtul Guvernul României a depus întâmpinare în care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În şedinţa publică din 5 noiembrie 2009, reclamantul a depus la dosar acte, iar instanţa a dispus citarea în cauză a Primului Ministru al României în calitate de emitent al deciziei contestate.
Această autoritate a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În baza art. 137 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Guvernul României şi pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, iar în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a apreciat ca întemeiată excepţia în ceea ce priveşte pe pârâtul Guvernul României, ca autoritate deliberantă şi care nu este emitent al deciziei contestate şi ca neîntemeiată excepţia în raport de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, în calitate de iniţiator al deciziei şi faţă de care reclamantul a deţinut funcţia de Secretar General.
În cauză decizia contestată a fost emisă de Primul Ministru al României în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 90/2001 şi nu de pârâtul Guvernul României conform art. 108 din Constituţie.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, instanţa a respins-o, apreciind că această autoritate are calitate procesuală pasivă deoarece are calitatea de iniţiator al deciziei contestate în baza solicitării nr. GG din 9 ianuarie 2009, iar reclamantul a avut calitatea de Secretar General în cadrul acestei autorităţi şi în baza raporturilor de serviciu a beneficiat de drepturi salariale aferente.
În consecinţă, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Guvernul României şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Pe fond, în raport de actele depuse şi de susţinerile părţilor, instanţa a apreciat că decizia atacată este nelegală şi că reclamantul are un drept recunoscut de lege vătămat, inclusiv dreptul de a fi reintegrat şi a primi drepturile salariale aferente.
În primul rând, decizia contestată „este nelegală";, fiind nemotivată în fapt, iar în ceea ce priveşte motivarea în drept se reţine că s-au invocat formal dispoziţiile art. 19 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 188/1999, art. 27 alin. (1) lit. b), art. 31 lit. a) şi art. 34 din H.G. nr. 341/2007.
Instanţa a mai reţinut că, deşi la baza emiterii deciziei a stat propunerea pârâtului Ministerului Administraţiei şi Internelor, instanţa a constatat că şi această propunere nu este motivată, fiind încălcate dispoziţiile art. 33 alin. (1) lit. h) din H.G. nr. 341/2007, iar pentru ca instanţa să poată verifica şi decide că măsura dispusă respectă prevederile acestui art. ar fi trebuit ca emitentul să o motiveze.
S-a mai reţinut faptul că pe de o parte se face vorbire de o „modificare"; a raporturilor de serviciu dar, pe de altă parte nu se arată în concret ce anume se modifică şi în ce mod. Prin decizie se operează, mai degrabă, o încetare a raporturilor de serviciu sau suspendare a acestora, întrucât în urma deciziei încetează raporturile de serviciu existente, urmând ca într-un viitor neprecizat reclamantul să fie numit într-o altă funcţie publică. De la momentul emiterii deciziei până la momentul incertei numiri pe o altă funcţie publică reclamantul nu mai are raporturi de serviciu cu nici o instituţie publică, or în aceste condiţii nu se poate vorbi de o „modificare"; a raporturilor de serviciu.
Faţă de aceste considerente instanţa a considerat că decizia privind mobilitatea în funcţie a reclamantului este nelegală, impunându-se anularea ei.
Pentru a înlătura în mod retroactiv efectele deciziei, instanţa a dispus reintegrarea reclamantului cu plata tuturor drepturilor salariale aferente perioadei de la data emiterii deciziei până la data reintegrării definitive. Cu privire la reintegrare, exprimarea reclamantului din petitul acţiunii se referă la „recunoaşterea continuităţii raporturilor de serviciu";, fiind însă, evident că reclamantul tinde la repunerea sa în situaţia anterioară momentului emiterii deciziei ceea ce se realizează prin reintegrare însoţită de plata drepturilor salariale în mod retroactiv.
Conform art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat pârâţii Primul Ministru şi Ministerul Administraţiei şi Internelor la plata a 2.384 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii Primul Ministru şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului formulat de pârâtul Primul Ministru, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ., a susţinut în esenţă că decizia Primului Ministru nr. 42/2009 este legală fiind emisă cu respectarea prevederilor constituţionale cât şi ale Legii nr. 90/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
A precizat recurentul că decizia atacată a fost modificată în drept potrivit prevederilor legale în vigoare şi a apreciat ca fiind neîntemeiată acţiunea formulată de intimatul-reclamant întrucât mobilitatea în interes public nu presupune existenţa unei funcţii publice corespunzătoare vacante şi totodată nu se prevede o condiţionare în sensul că aceasta să fie dispusă în vederea numirii ulterioare pe o funcţie publică corespunzătoare, conform dispoziţiilor art. 34 din H.G. nr. 341/2007.
Având în vedere aceste considerente, recurentul-pârât a concluzionat apreciind că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că prin decizia atacată se realizează o încetare sau suspendare a raporturilor de muncă.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
Recurentul-pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor a criticat sentinţa atacată sub aspectul soluţionării greşite a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive susţinând că instanţa de fond nu a avut în vedere elementele şi condiţiile promovării unei acţiuni în contencios administrativ, subliniind faptul că nu are calitate întrucât nu este emitentul actului atacat iar pe de altă parte, raporturile de serviciu dintre recurent şi intimatul-reclamant, au încetat ca urmare a pensionării acestuia.
Totodată recurentul a criticat sentinţa atacată şi sub aspectul obligării Ministerului Administraţiei şi Internelor la plata drepturilor salariale către intimat până la data reintegrării efective cât şi la obligarea în solidar cu pârâtul Primul Ministru, la plata cheltuielilor de judecată, susţinând în esenţă că instanţa de judecată nu a avut în vedere caracterul atipic al raporturilor de serviciu ale înalţilor funcţionari publici şi nici faptul că intimatul - reclamant este pensionar al Ministerului Administraţiei şi Internelor începând cu data de 9 decembrie 2009, astfel că în speţă devin incidente dispoziţiile Legii nr. 329/2009, măsura dispusă de instanţă privind obligarea la drepturile salariale fiind nelegală şi netemeinică.
În subsidiar recurentul-pârât a solicitat în cazul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Administraţiei şi Internelor a solicitat discutarea cererii de intervenţie în numele pârâtului Guvernul României - Primul Ministru, în temeiul art. 49 alin. (3) şi art. 51 C. proc. civ., având în vedere calitatea sa de iniţiator al actului administrativ atacat.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, criticile recurentului au vizat nelegalitatea sentinţei în sensul că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, prin faptul că s-a dispus reintegrarea intimatului-reclamant, deşi Ministerul Administraţiei şi Internelor nu a fost emitent al actului atacat.
Totodată recurentul a susţinut că decizia atacată a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale, fără a aduce atingere niciunui drept recunoscut de lege sau interes legitim iar măsurile de reintegrare în funcţie şi de obligare la plata drepturilor salariale încalcă prevederile Legii nr. 329/2009.
Intimatul-reclamant a depus note scrise, solicitând respingerea recursurilor formulate şi menţinerea sentinţei pronunţate de către instanţa de fond.
Analizând sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente în cauză cât şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.
Prin decizia nr. 42 din 9 ianuarie 2009 pentru mobilitatea în interes public au fost modificate raporturile de serviciu ale intimatului-reclamant secretar general în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor urmând să fie numit într-o altă funcţie publică.
Această decizie a fost emisă în baza dispoziţiilor art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, art. 27 alin. (1) lit. b) art. 31 lit. a) şi art. 34 din H.G. nr. 341/2007 privind intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici managementul carierei şi mobilitatea înalţilor funcţionari publici, cu modificările şi completările ulterioare.
Curtea constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond calitatea procesuală pasivă a intimatului Ministerului Administraţiei şi Internelor întrucât deşi decizia atacată a fost emisă de Primul Ministru în temeiul dispoziţiilor art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, la baza acesteia a stat iniţiativa Ministerului Administraţiei şi Internelor, astfel că susţinerile recurentului-pârât cu privire la soluţionarea eronată a acestei excepţii sunt nefondate.
Pe cale de consecinţă, vor fi înlăturate ca nefondate şi susţinerile recurentului-pârât formulate în subsidiar, cu privire la incidenţa normelor legale prevăzute de dispoziţiile art. 49 şi urm. C. proc. civ.
În ceea ce priveşte legalitatea actului administrativ atacat Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect lipsa motivării în fapt a deciziei atacate ceea ce a determinat imposibilitatea verificării legalităţii măsurii dispuse, simpla enumerare în cuprinsul acesteia unor dispoziţii legale, fără a se preciza în concret interesul public care a determinat luarea măsurii respective nefiind suficientă.
Potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din H.G. nr. 341/2007, „Mobilitatea înalţilor funcţionari publici se poate realiza şi poate fi dispusă în condiţiile legii, în scopul şi limitele expres prevăzute de prezenta hotărâre, sub sancţiunea nulităţii aceste măsuri”.
În raport de aceste prevederi legale, instanţa de fond a reţinut în mod corect imposibilitatea verificării legalităţii măsuri dispuse în lipsa motivării actului administrativ atacat cât şi a propunerii pârâtului Ministerul Administraţiei şi Internelor în baza căreia acesta a fost emis, nefiind respectate dispoziţiile art. 33 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 341/2007.
În ceea ce priveşte criticile recurentului-pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor cu privire la modul de soluţionare a capetelor de cerere accesorii, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Curtea le apreciază ca fiind nefondate având în vedere că prin cererea formulată de intimatul-reclamant s-a solicitat constatarea continuităţii raporturilor de serviciu ale acestuia, ori reintegrarea în funcţie şi plata drepturilor salariale aferente funcţiei, reprezintă modalitatea legală de restabilire a dreptului vătămat şi de reparare a prejudiciului produs prin actul administrativ contestat ca fiind nelegal, principii prevăzute de dispoziţiile art. 106 din Legea nr. 188/1999.
Nu pot fi reţinute, fiind nefondate, nici criticile formulate cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 329/2009, în situaţia reintegrării intimatului-reclamant întrucât acesta are posibilitatea legală prevăzută de dispoziţiile art. 18 alin. (2) de a-şi exprima opţiunea în termen de 15 zile de la data survenirii situaţiei de cumul.
Astfel fiind, constatând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, neexistând motive legale de casare sau modificare a acesteia, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate, dispunând totodată obligarea recurenţilor-pârâţi la cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant în cuantum de 2.480 RON, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Primul Ministru şi de Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei civile nr. 879 din 18 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Obligă recurenţii la cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant în cuantum de 2.480 RON.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4995/2010. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5036/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
