ICCJ. Decizia nr. 5036/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5036/2010
Dosar nr. 578/42/2009
Şedinţa publică de la 16 noiembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 86 din 2 aprilie 2010, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta de SC R.S.R. SA în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei suma de 16.743.312,7 RON cu titlu de despăgubiri materiale şi a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, obligând totodată pârâţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 25.000 RON.
În acest sens instanţa a reţinut că, prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat obligarea, în solidar a pârâţilor la repararea prejudiciului cauzat prin emiterea deciziei de impunere nr. 268 din 27 iunie 2008 şi a Raportului de inspecţie fiscală din 27 iunie 2008, cuantificat provizoriu la 40.000.000 RON şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, iar prin cererea precizatoare depusă la data de 10 noiembrie 2009 au solicitat obligarea în solidar a pârâţilor la repararea prejudiciului material, în cuantum de 37.974.453,63 RON, pentru pagubele cauzate prin emiterea deciziei de impunere nr. 268/2008 şi a Raportului de inspecţie fiscală din 27 iunie 2008, calculat până la data de 31 ianuarie 2010, la plata de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin emiterea celor două acte administrativ fiscale, în cuantum de 22.000.000 RON şi la plata cheltuielilor de judecată, câtimea obiectului pretenţiilor materiale fiind mărită, în şedinţa publică din 01 martie 2010, la suma de 39.690.707,34 RON, conform concluziilor expertului.
S-a mai reţinut că, în şedinţa publică din data de 22 martie 2010, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a invocat excepţia inadmisibilităţii, iar pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţii respinse pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă şi totodată s-a dispus efectuarea în cauză a unei expertize contabile.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că, prin actele administrativ fiscale contestate s-a stabilit în sarcina reclamantei a obligaţiei fiscale suplimentară în cuantum de 19.002.667 RON şi majorări de întârziere în sumă de 5.374.404 RON, iar prin sentinţa civilă nr. 256 din 4 decembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, ca urmare a contestaţiei formulată de reclamantă, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3202 din 9 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost obligată pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, urmare a anulării actelor emise, la restituirea, către reclamantă, a sumei de 12.102.619 RON, cu titlu de TVA, luându-se totodată act că reclamanta a renunţat la capătul de cerere având ca obiect suspendarea efectelor deciziei de impunere; pe cale de consecinţă executarea deciziei de impunere nefiind suspendată s-a iniţiat procedura de executare silită, obligaţia de plată a sumelor stabilite în sarcina societăţii fiind stinsă la data de 26 ianuarie 2009, prin emiterea notelor de compensare a obligaţiei fiscale ce au fost ulterior anulate irevocabil prin decizia nr. 5768 din 14 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sumele ce au fost refuzate la rambursare şi cele compensate, nelegal cu cele din decizia de impunere fiind restituite reclamantei la data de 27 iulie 2009, astfel că, pentru perioada 26 ianuarie 2009 - 27 iulie 2009, suma a fost imobilizată de către organele fiscale.
În acest context instanţa de fond a apreciat că emiterea actelor administrativ fiscale supuse discuţiei, începând cu emiterea deciziei de impunere şi sfârşind cu procedurile de executare silită, anulate irevocabil de către instanţă, care a constatat nelegalitatea lor, reprezintă o faptă ilicită prin care s-a cauzat reclamantei un prejudiciu reprezentat de indisponibilizarea sumelor stabilite şi obligarea societăţii de a le plăti, săvârşită cu vinovăţie de către pârâta care deşi a avut cunoştinţă de anularea deciziei de impunere, prin sentinţa civilă nr. 256 din 4 decembrie 2008, a demarat procedurile de executare.
A mai considerat instanţa de fond că faptele ilicite constatate incumbă ambilor pârâţi, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală fiind o structură în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, astfel încât prejudiciul material cauzat reclamantei, în cuantum de 16.743.312,7 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru, onorarii de avocat, plata cauţiunii, cheltuieli pentru preîntâmpinarea procedurii de executare etc., efectuate până la data de 27 iulie 2009, dată la care suma a fost restituită, se impune a fi acoperit, în solidar, de către cei doi pârâţi, apreciindu-se totodată că nu există legătură de cauzalitate între faptele ilicite constatate şi sumele de acest fel plătite după data de 27 iulie 2009 şi constatate de expert în lucrarea sa şi nici nu s-a făcut dovada, de către societate a plăţii de penalităţi în cuantum de 4.206.302,72 RON, calculate de expert.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral solicitat de reclamantă, prima instanţă a constatat că, prin anularea actelor administrativ fiscale emise de pârâţi societăţii i s-a acordat o satisfacţie echitabilă şi pe cale de consecinţă se impune respingerea cererii formulate în acest sens, impunându-se în schimb, în condiţiile art. 274 şi 276 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că acţiunea reclamantei a fost admisă în parte, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 25.000 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu expert şi parte din onorariile de avocaţi ce au fost achitate în baza facturilor depuse la dosar.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs părţile.
În motivarea recursului formulat de recurenta-reclamantă, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ., a susţinut în esenţă că în mod greşit instanţa de fond, constatând îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii delictuale, nu a procedat la repararea integrală a prejudiciului cauzat societăţii, conform dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, respectiv a admis acţiunea numai în parte, pentru suma de 16.743.312,07 RON şi a respins acordarea sumei de 22.947.395,07 RON cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere achitate de societate furnizorilor săi, deşi achitarea acestora a fost dovedită.
- Consideră recurenta că în mod eronat prima instanţă nu a acordat societăţii şi prejudiciul aferent perioadei 27 iunie 2008 (data emiterii deciziei de impunere) - 26 ianuarie 2009 (data emiterii notelor de compensare 2), deşi în cauză din probele administrate a rezultat că societatea a suportat prejudicii ca urmare a actelor administrativ fiscale anulate şi în această perioadă.
În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că pierderea efectivă suferită de societate în luna ianuarie 2009 în sumă de 1.509.043,54 RON se datorează încetării activităţii de producţie de la data de 01 ianuarie 2009, întrucât ca urmare a emiterii deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală societatea s-a aflat în imposibilitate de a achita contravaloarea materiilor prime achiziţionate de la principalul furnizor P. SA, care a suspendat contractul de furnizare de materie primă, iar ulterior l-a reziliat, procedând şi la executarea scrisorii de garanţie bancară pentru suma de 56.399.926,07 RON.
Totodată recurenta susţine că şi beneficiul nerealizat de societate, ca urmare a încetării activităţii în sumă de 350.263,43 RON (stabilit prin raportul de expertiză) trebuia acordat, societatea fiind îndreptăţită să primească despăgubiri pentru lipsa profitului, ulterior datei de 01 ianuarie 2009.
Recurenta-reclamantă a criticat sentinţa atacată, susţinând că, în mod nelegal, instanţa de fond a considerat ca nefiind îndeplinită condiţia existenţei legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a organelor fiscale şi prejudiciul suferit de societate în ianuarie 2009 şi pe cel aferent perioadei 27 iulie 2009 (data restituirii sumelor ilegal reţinute de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală) - februarie 2010 (data efectuării analizei din raportul de expertiză), neacordând contravaloarea prejudiciului suferit de societate în sumă de 16.881.785,56 RON.
Astfel, susţine recurenta-reclamantă că şi după data restituirii efective a sumei nelegal refuzate la rambursare, societatea a continuat să suporte efectele faptelor ilicite ale organelor fiscale, având în continuare o pierdere efectivă, şi suferind din cauza beneficiului imposibil de realizat şi continuând să achite onorarii avocaţilor şi consultanţilor fiscali.
Având în vedere toate aceste motive de fapt şi de drept recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului formulat şi în consecinţă modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii formulate prin acordarea şi a sumei de 22.947.395,27 RON respinsă de către instanţa de fond.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9, art. 3041 C. proc. civ., dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
În motivarea recursului formulat de recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond, susţinând în esenţă că acţiunea dedusă judecăţii având ca obiect despăgubiri materiale nu îndeplineşte condiţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
În acest sens, recurenta a susţinut că deşi prin sentinţa criticată se face referire la o decizie de impunere şi la un raport de inspecţie fiscală, obiectul acţiunii nu îl constituie atacarea acestora, actele fiind deja anulate de către instanţele de judecată încă din anul 2008, iar despăgubirile solicitate nu au legătură directă cu emiterea acestora. Consideră recurentele că fiind invocate dispoziţiile art. 998, 999 şi 1003 C. civ. care reglementează răspunderea delictuală, competenţa de soluţionare aparţine instanţelor de drept comun.
Recurenta-pârâtă critică hotărârea atacată şi în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice care a fost respinsă fără o motivare temeinică şi legală, arătând că dosarul fiscal al SC R.S.R. SA se află în administrarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, această instituţie fiind cea care a efectuat verificarea şi a întocmit actele administrativ fiscale, invocând în acest sens dispoziţiile H.G. nr. 109/2009.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea recursului formulat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a criticat sentinţa atacată, susţinând în esenţă următoarele:
În mod greşit instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere faptul că despăgubirile solicitate izvorăsc din creanţe fiscale, astfel că, în cauză nu erau aplicabile dispoziţiile generale prevăzute de legea contenciosului administrativ ci legea specială în materie fiscală, respectiv O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. republicat.
În acest sens recurenta a susţinut că întrucât prejudiciul pretins rezultă din creanţe fiscale, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 124 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. şi a Ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr. 1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire şi de rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordarea a despăgubirilor cuvenite contribuţiilor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal.
Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a arătat că intimata-reclamantă a formulat în prealabil acţiuni întemeiate pe dispoziţiile speciale ale O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. solicitând dobânzi aferente rambursării cu întârziere de către Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a sumei de 12.102.519 RON reprezentând TVA, acţiuni ce au format obiectul Dosarelor nr. 998/42/2009 şi 98/42/2010.
Susţine recurenta-pârâtă că deşi aceste acţiuni au fost intitulate diferit, acestea vizează acelaşi scop, respectiv repararea presupusului prejudiciu cauzat ca urmare a emiterii deciziei de impunere nr. 268 din 27 iunie 2008 şi a raportului de inspecţie fiscală din 27 iunie 2009.
Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă a criticat sentinţa atacată, susţinând că în mod greşit instanţa de fond a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâţii la plata sumei de 16.743.312,07 RON cu titlu de despăgubiri materiale constatând eronat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 998 şi art. 999 şi art. 1003 C. civ. şi art. 19 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că în mod greşit instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale atât în ceea ce priveşte valoarea actualizată a onorariilor achitate de intimata-reclamantă ca şi pierderea efectivă suferită ca urmare a cheltuielilor efectuate pentru preîntâmpinarea deschiderii procedurii generale de insolvenţă şi pentru reluarea activităţii precum şi a beneficiului nerealizat de intimata-reclamantă ca urmare a sistării livrării de materie primă.
Consideră recurenta-pârâtă că în mod neîntemeiat şi nelegal instanţa de fond şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză în ceea ce priveşte prejudiciul fără a avea în vedere şi a răspunde la obiecţiunile formulate de aceasta, în motivarea sentinţei pronunţate, iar obligarea la plata onorariilor achitate de intimata-pârâtă, recurenta apreciază că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 274 şi 276 C. proc. civ., sumele respective fiind actualizate fără a se indica temeiul de drept.
Cu privire la suma reprezentând costul imobilizării celor 2.000.000 RON depuşi cu titlu de cauţiune, recurenta apreciază că întârzierea în restituire nu s-a datorat culpei organelor fiscale iar referitor la suma de 14.419.407,19 RON susţine că beneficiul nerealizat nu putea fi calculat strict pentru perioada februarie 2009 - iulie 2009 având în vedere prevederile O.G. nr. 70/2004 pentru modificarea şi completarea Legii contabilităţii nr. 82/1991, durata exerciţiului financiar fiind de 12 luni.
Totodată apreciază recurenta că nici în privinţa acestei sume nu a fost dovedită existenţa cumulativă a condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale.
În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, recurenta consideră că instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. iar în acordarea cheltuielilor instanţa admiţând în parte acţiunea reclamantei, trebuia să ţină seama de proporţia în care aceasta a fost admisă.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 299 alin. (1), art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Analizând sentinţa atacată în raport de criticile formulate de dispoziţiile legale incidente în cauză cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., constată că recursurile recurentelor-pârâte sunt fondate şi urmează a fi admise iar recursul recurentei-reclamante este nefondat urmând a fi respins, având în vedere considerentele expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea instanţei de fond fiind rezultatul unei aplicări şi interpretări eronate a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză.
Astfel, deşi a apreciat în mod corect în temeiul dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ că acţiunea reclamantei privind acordarea de despăgubiri este admisibilă ulterior, în judecarea pe fond a cauzei, a apreciat ca fiind întemeiată în parte, acţiunea acesteia reţinând în mod eronat ca fiind întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv dispoziţiilor art. 998 şi art. 999 coroborate cu dispoziţiile art. 1003 C. civ. pentru suma de 16.743.312,07 RON.
Suma respectivă, considerată „prejudiciu material ce se impune a fi acoperită de către cei doi pârâţi, în solidar”, astfel cum a reţinut instanţa de fond, se compune din contravaloarea actualizată a taxelor de timbru şi timbru judiciar achitate de către reclamantă în acţiunile formulate având ca obiect anularea actelor administrativ fiscale nelegale în cuantum de 96,02 RON - valoare actualizată, onorariile achitate de societate diferitelor cabinete de avocatură, până la data la care suma a fost restituită, respectiv 27 iulie 2009, în sumă de 315.660,74 RON valoare actualizată, costul imobilizării sumei de 2.000.000 RON depusă cu titlu de cauţiune, în dosarul având ca obiect suspendarea executării deciziei de impunere, consemnată la 19 august 2008 şi restituită la 14 ianuarie 2009 în cuantum de 128.499,82 RON, pierderea efectivă suferită de societate, ca urmare a cheltuielilor efectuate pentru preîntâmpinarea deschiderii procedurii de insolvenţă şi pentru reluarea activităţii, în cuantum actualizat de 14.419.407,19 RON, precum şi beneficiul nerealizat de societate, urmare a sistării livrării de materie primă, în cuantum actualizat de 1.879.648,30 RON, conform raportului de expertiză contabilă.
În speţă, instanţa de fond, în aprecierea dispoziţiilor legii contenciosului administrativ avea obligaţia de a analiza cererea de plată unor despăgubiri formulată de reclamantă în temeiul dispoziţiilor art. 19 din lege, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorităţilor pârâte, astfel cum s-a statuat atât în literatura de specialitate cât şi în jurisprudenţa actuală a instanţelor de contencios administrativ şi fiscal, respectiv existenţa unui act administrativ ilegal, anulat de instanţă, un prejudiciu suferit de reclamant care trebuie dovedit şi legătura de cauzalitate între actul ilegal şi prejudiciul suferit de reclamant.
Din această perspectivă, acţiunea formulată de reclamantă nu îndeplineşte cumulativ condiţiile pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a autorităţilor pârâte, întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că pretinsul prejudiciu a fost cauzat prin emiterea actelor administrativ fiscale anulate, respectiv nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre acestea.
Pe de altă parte, în stabilirea prejudiciului suferit ca şi a legăturii de cauzalitate trebuie avută în vedere natura juridică a actelor administrativ fiscale anulate şi în consecinţă aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor legii speciale în materie respectiv prevederile C. fisc. şi a C. proc. fisc., potrivit cărora pentru sumele nedatorate respectiv nerestituite sau nerambursate în termenul legal contribuabilul are dreptul la dobândă, conform dispoziţiilor art. 124 alin. (1) C. proc. fisc.
În fapt această dobândă reprezintă o sancţiune menită să acopere beneficiul nerealizat de către creditor - respectiv societatea reclamantă - care a fost în imposibilitate de a dispune de sumele respective ca urmare a stabilirii eronate a obligaţiilor fiscale fiind echivalentă cu dispoziţiile art. 1088 C. civ., potrivit cărora în cazul neexecutării unei obligaţii care au ca obiect o sumă de bani, creditorul nu poate să ceară cu titlu de daune decât dobânda legală.
De altfel, sumele nedatorate, au fost restituite recurentei-reclamante la data de 27 iulie 2009 urmare a hotărârii irevocabile, astfel că prejudiciul efectiv cauzat, a fost acoperit integral.
De altfel, aşa cum rezultă din materialul probator administrat în cauză recurenta-reclamantă a promovat două acţiuni în instanţă având ca obiect acordarea de dobânzi pentru restituirea cu întârziere a sumelor nelegal reţinute (Dosar nr. 998/42/2009 şi 98/42/2010 înregistrat la Curtea de Apel Ploieşti).
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursurile formulate de recurentele-pârâte sunt fondate şi urmează a fi admise întrucât prin admiterea în parte a acţiunii reclamantei şi obligarea la plata sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri, instanţa a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9.
Instanţa a reţinut ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 republicat deşi în cauză nu s-a dovedit legătura de cauzalitate între actele administrativ fiscale anulate (decizia de impunere nr. 268 din 27 iunie 2008 precum şi raportul de inspecţie fiscală din 27 iunie 2008) şi prejudiciul pretins suferit de către reclamant.
Astfel în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată compuse din taxe de timbru achitate 96,05 RON şi onorarii plătite către cabinete de avocatură în sumă de 315.660,74 RON valori actualizate conform expertizei efectuate în cauză în mod greşit instanţa de fond a reţinut că aceste sume reprezintă un prejudiciu determinat prin emiterea actelor fiscale anulate pentru care a dispus angajarea răspunderii patrimoniale a pârâţilor, ignorând faptul că reclamanta avea posibilitatea legală de a solicita acordarea acestor cheltuieli, cu ocazia soluţionării cauzelor în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., acestea reprezentând un accesoriu al acţiunii principale ori să solicite acordarea acestor cheltuieli pe cale separată, în condiţiile dreptului comun.
Nici în ceea ce priveşte suma de 315.669,74 RON reprezentând valoarea actualizată a indisponibilizării sumei de 2.000.000 RON achitată de recurenta - reclamantă cu titlu de cauţiune în vederea soluţionării cererii de suspendare, nu se poate reţine ca fiind îndeplinite condiţiile angajării răspunderii patrimoniale a părţilor, indisponibilizarea sumei respective ca şi restituirea acesteia fiind dispusă în conformitate cu dispoziţiile legale incidente în cauză, respectiv dispoziţiile art. 215 C. proc. fisc. şi art. 7231 C. proc. civ. astfel că nu se poate aprecia ca fiind un prejudiciu determinat de emiterea actelor fiscale anulate.
În ceea ce priveşte suma de 14.419.407,19 RON reprezentând valoarea actualizată a cheltuielilor efectuate pentru preîntâmpinarea deschiderii procedurii de insolvenţă ca şi pentru reluarea activităţii, se constată că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate cu emiterea actelor administrativ fiscale anulate, respectiv faptul că societatea ar fi urmat să intre în incapacitate de plată ca o urmare directă a emiterii acestora.
Cu privire la recursul declarat de către recurenta-reclamantă Curtea constată că acesta este nefondat, instanţa de fond apreciind şi reţinând în mod corect că nu se poate angaja răspunderea patrimonială a autorităţilor pârâte întrucât între pretinsele prejudicii reţinute şi actualizate prin raportul de expertiză şi emiterea actelor administrativ fiscale constatate ca fiind nelegale, nu există o legătură de cauzalitate, iar în cazul penalităţilor de întârziere nu a fost dovedită achitarea acestora şi nici faptul că aceste penalităţi de întârziere în achitarea facturilor s-ar fi datorat emiterii actelor fiscale nelegale.
Având în vedere toate aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta SC R.S.R. SA ca nefondat, se vor admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi, se va modifica în parte sentinţa atacată în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea privind obligarea pârâţilor la plata către reclamantă a sumei de 16.743.312,07 RON reprezentând despăgubiri materiale şi la plata sumei reprezentând cheltuieli de judecată, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC R.S.R. SA Câmpina împotriva sentinţei civile nr. 86 din 2 aprilie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Admite recursurile declarate de recurentele-pârâte.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea privind obligarea pârâţilor la plata către reclamantă a sumei de 16.743.312,07 RON reprezentând despăgubiri materiale şi la plata sumei reprezentând cheltuieli de judecată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5034/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5038/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
