ICCJ. Decizia nr. 5082/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5082/2010
Dosar nr. 749/45/2009
Şedinţa publică de la 18 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 18/CA din 25 ianuarie 2010 a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile şi pe cale de consecinţă a respins acţiunea formulată de SC M. SRL, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Guvernul României.
Instanţa a constatat că Legea nr. 381/2002 nu conţine norme de procedură privitoare la raportul juridic născut din faptul apariţiei unor fenomene naturale şi boli care generează calamităţi naturale şi nici cu privire la soluţionarea eventualelor litigii născute din aplicarea prevederilor actului normativ evocat şi ca atare litigiului de faţă îi sunt aplicabile regulile generale din sfera contenciosului administrativ, consacrate prin Legea nr. 554/2004.
În acest context s-a reţinut că simplul fapt al înştiinţării privind pierderile produse culturilor agricole, în urma calamităţilor naturale, nu dă naştere automat şi deplin drept la obligarea autorităţilor administrative pârâte de a plăti în mod individual, direct şi nemijlocit, fiecărui producător agricol în parte, suma estimată ca fiind cuvenită, o atare cerere excedând, în mod vădit, limitelor şi procedurilor consacrate prin Legea nr. 381/2002, tratarea acestora urmând a se face prin prisma procedurilor de drept comun aplicabile în contencios administrativ, printre care se regăseşte şi cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Pe cale de consecinţă instanţa, observând că simpla depunere a înştiinţării prevăzute de Legea nr. 381/2002 nu dă naştere unui raport obligaţional între producător şi autorităţile decidente care să susţină afirmaţia existenţei unui refuz de soluţionare în termen legal a cererii, a reţinut că reclamanta era obligată ca pentru cererile nereglementate expres de Legea nr. 381/2002 să urmeze procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, neparcurgerea acestei proceduri constituind în materia contenciosului administrativ un fine de neprimire a acţiunii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC M. SRL.
În esenţă, prin cererea de recurs a fost criticată soluţia primei instanţe pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 în condiţiile în care este vorba de un refuz nejustificat al intimaţilor-pârâţi de a emite un act administrativ, iar excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile a fost invocată de Guvernul României doar referitor la capătul 3 din cererea de chemare în judecată, precum şi pentru interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 381/2002 care impun doar norma generală prin care se statuează că intimaţii trebuie să despăgubească producătorii agricoli într-un termen cât mai scurt pentru a le asigura continuitatea ciclului agricol.
Prin întâmpinările depuse, intimaţii Guvernul României şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (M.A.D.R.) au răspuns punctual aspectelor enunţate de recurentă, susţinând că în speţă obiectul cauzei nu vizează refuzul nejustificat al celor două autorităţi, ci obligarea acestora să efectueze o anumită operaţiune administrativă (M.A.D.R.) şi să emită un act administrativ (Guvernul României), situaţie în care este obligatorie parcurgerea procedurii administrative prealabile instituite prin art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Iaşi este temeinică şi legală.
Examinând cauza prin prisma criticilor recurentei, din perspectiva obiectului acţiunii, a probatoriului administrat şi a normelor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinţei atacate.
În mod corect, judecătorul fondului a stabilit că nu se află în prezenţa unui refuz nejustificat de a soluţiona în termenul legal o cerere - în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 - înlăturând apărările societăţii reclamante faţă de excepţia lipsei plângerii administrative prealabile invocată de ambii pârâţi prin întâmpinările formulate.
Principala pretenţie dedusă judecăţii o reprezintă, conform cererii de chemare în judecată, obligarea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale să sesizeze Guvernul României potrivit art. 14 din Legea nr. 381/2002 cu privire la starea de calamitate naturală în vederea acordării efective a despăgubirilor şi să iniţieze proiectul hotărârii de guvern în acest sens, precum şi obligarea Guvernului României să adopte hotărârea în conformitate cu art. 14 din actul normativ menţionat.
Aşa cum rezultă în mod clar din cuprinsul art. 14 din Legea nr. 381/2002, declararea stării de calamitate naturală revine în competenţa celor două autorităţi pârâte, aşa încât cererea reclamantei de constatare a dreptului său de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciile materiale înregistrate în urma secetei excesive din anul agricol 2008/2009 la culturile de toamnă (grâu şi rapiţă) are caracter subsecvent cererii de obligare la efectuarea operaţiunii administrative şi la emiterea actului administrativ în discuţie.
În acest context, în mod corect instanţa s-a raportat la pretenţia principală a reclamantei şi a verificat dacă sunt îndeplinite condiţiile de exercitare a acţiunii în contencios administrativ.
Atât doctrina cât şi jurisprudenţa în materie au stabilit, fără dubiu, caracterul obligatoriu al procedurii administrative instituie de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care se parcurge anterior sesizării instanţei.
Dezlegarea dată de instanţa fondului excepţiei de inadmisibilitate pentru neîndeplinirea procedurii prealabile este cea corectă şi legală.
Reclamanta nu a dovedit că a urmat procedura prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 faţă de niciunul din pârâţi şi neîndeplinirea acestei proceduri a fost sancţionată cu respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
Înştiinţarea producătorului agricol SC M. SRL Vaslui în sensul art. 19 lit. c) şi art. 20 din Legea nr. 381/2002 nu dă naştere unui raport juridic direct între această societate şi autorităţile implicate în procedura de constatare şi acordare a despăgubirilor şi nu poate fi asimilată unei proceduri de natura celei la care face trimitere legiuitorul prin art. 7 alin. (1).
De altfel, Legea nr. 381/2002 nu conţine norme de procedură privitoare la soluţionarea litigiilor născute din aplicarea prevederilor acestui act normativ şi de aceea judecătorul este obligat a se raporta la normele generale aplicabile în contenciosul administrativ ce au fost consacrate prin Legea nr. 554/2004.
Răspunzându-se astfel criticilor aduse de recurentă, instanţa de control judiciar concluzionează la rândul ei că neîndeplinirea condiţiei speciale/suplimentare introduse prin art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru exercitarea unei acţiuni în contencios administrativ nu poate avea ca efect decât respingerea ca inadmisibilă a acţiunii.
Văzând dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC M. SRL Vaslui împotriva sentinţei civile nr. 18/CA din 25 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5080/2010. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5083/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
