ICCJ. Decizia nr. 5083/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5083/2010
Dosar nr. 1527/2/2010
Şedinţa publică de la 18 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1397 din 18 martie 2010, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea faţă de acesta, respingând totodată, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC E. SRL Slatina, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect modificarea H.G. nr. 1202 din 4 octombrie 2007 în sensul acordării de despăgubiri pentru cultura de soia.
În acest sens instanţa a apreciat că, faptul că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a figurat printre ministerele iniţiatoare ale actului normativ ce face obiectul litigiului, nu atrage existenţa calităţii procesuale pasive a acestuia, deoarece pârâtul Guvernul României are calitatea de emitent al acestui act.
Pe fondul pricinii instanţa a reţinut că încadrarea în categoria de calamităţi naturale a zonelor care au suferit datorită unor fenomene meteorologice violente, în conformitate cu Legea nr. 381/2002, se realizează de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi se aprobă prin hotărârea Guvernului, iar constatarea şi evaluarea pagubei se realizează conform procedurii prevăzute în capitolul 3 din lege, respectiv din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 419/2002.
A mai reţinut instanţa de fond că raţiunea pentru care, dispoziţiile legale mai sus menţionate prevăd o constatare preliminară şi numai ulterior, la sfârşitul ciclului de producţie, o constatare definitivă, este aceea că unele plate afectate iniţial îşi revin în timp, influenţând astfel întinderea pagubei, în primul rând, iar în al doilea rând, aceasta nu are un drept recunoscut de lege, vătămat prin neincluderea în H.G. nr. 1202/2007 a culturii de soia şi prin urmare nu are dreptul la despăgubiri, avându-se în vedere împrejurarea că în anul 2007 s-a acordat prioritate culturilor agricole calamitate în funcţie de importanţa lor strategică, în sfârşit, în al treilea rând cultura de soia nu a fost declarată ca fiind calamitată, în condiţiile în care este competenţa exclusivă a autorităţii emitente de a aprecia impunerea unei anumite situaţii speciale în raport de prevederile art. 14 din Legea nr. 381/2002.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, criticând-o ca nelegală şi netemeinică, întrucât a fost dată cu greşita aplicare a legii.
Se apreciază în motivele de recurs că hotărârea judecătorească în litigiu nu cuprinde motivele pe care se sprijină, prima instanţă neindicând probatoriile de care s-a folosit pentru pronunţarea ei.
Recurenta precizează că H.G. nr. 1202/2007 ar fi trebuit să cuprindă toate culturile însămânţate în perioada afectată de secetă, inclusiv pe cea din soia, care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi considerată cultură calamitată.
Aprecierea instanţei de fond că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 art. 1 este deasemenea criticată, întrucât recurenta consideră că are dreptul recunoscut de lege de a i se acorda despăgubiri în condiţiile Legii nr. 381/2002.
Recursul este nefondat şi va fi respins.
Examinând actele dosarului, motivele de recurs şi în raport de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Prin sentinţa atacată, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice şi pe fond a respingerii acţiunii reclamantei ca neîntemeiată, în contradictoriu cu Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Recurenta-reclamantă a solicitat completarea H.G. nr. 1202/2007, în sensul de a fi cuprinsă şi cultura de soia ca o cultură calamitată pentru a primi despăgubirile aferente.
Din ansamblul probator administrat, rezultă fără putinţă de tăgadă că H.G. nr. 1202/2007 a fost legal emisă în raport de prevederile Legii nr. 381/2002.
Această lege reglementează procedura de constituire a sumei destinate producătorilor agricoli, de constatare a pagubelor produse de calamităţile naturale şi acordare a despăgubirilor.
Încadrarea în categoria de calamitate naturală a anumitor zone se face de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi se aprobă prin Hotărâre de Guvern.
Legea nr. 381/2002 prevede o anume procedură, o constatare preliminară a pagubelor şi apoi constatarea lor definitivă pentru a se acorda despăgubirile.
Corect Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că recurenta-reclamantă nu are un drept recunoscut de lege conform art. 1 din Legea nr. 554/2004, prin neincluderea culturii de soia în H.G. nr. 1202/2007, întrucât în raport de situaţia generală şi de fondurile bugetare limitate, s-a acordat prioritate culturilor calamitate în funcţie de importanţa strategică.
Fenomenul de secetă a fost pe aproape tot teritoriul României, în H.G. nr. 1202/2007 fiind trecute culturile considerate calamitate pentru acordarea de despăgubiri, cultura de soia nefiind declarată astfel în raport de prevederile Legii nr. 381/2002.
Raţiunea pentru care Legea nr. 381/2002 prevede etape de constatare a pagubelor, este aceea că unele plante îşi revin, fapt care desigur se răsfrânge şi asupra despăgubirilor.
Recurenta-reclamantă, nu a făcut în nici un fel dovada că ar fi respectat tehnologia culturii de soia, care se putea înfiinţa doar dacă terenul era amenajat şi irigat.
Faptul că această cultură a fost afectată de secetă este o culpă a recurentei, întrucât nu a respectat dispoziţiile Legii nr. 381/2002 şi tehnologia, pentru a putea beneficia de despăgubiri.
Potrivit tehnologiei culturii de soia - Norme elaborate de ASAS, cultivarea acesteia necesită cantităţi mari de apă, care se asigură de producătorul agricol prin irigarea terenului, fapt care nu s-a întâmplat şi prin urmare, recurenta şi-a asumat riscul nerentabilităţii acestei culturi.
Legea nr. 381/2002 descrie calamitatea naturală referindu-se la seceta excesivă care afectează terenuri neirigate pentru culturi care necesită cantităţi normale de apă.
Cultura de soia are nevoie de mari cantităţi de apă şi terenul trebuie irigat de către producătorul agricol, fapt care nu s-a întâmplat în situaţia de fapt dedusă judecăţii.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului de Finanţe, corect Curtea de Apel a admis-o pentru că într-adevăr faptul că acest minister a figurat printre ministerele iniţiatoare pentru H.G. nr. 1202/2007, nu atrage calitatea procesuală pasivă, întrucât Guvernul României are calitatea de emitent al actului administrativ atacat.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie precizează că sentinţa atacată este legală şi temeinică, motiv pentru care va respinge recursul declarat de SC E. SRL Slatina, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC E. SRL Slatina împotriva sentinţei civile nr. 1397 din 18 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5082/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5087/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
