ICCJ. Decizia nr. 5089/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5089/2010
Dosar nr. 6525/2/2009
Şedinţa publică de la 18 noiembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3384 din 20 octombrie 2009, a admis acţiunea formulată de reclamanţii B.D., B.E., G.D., M. (C.) L.E., M.S.J., N.C., P.D., P.L., P.M., R.E., S.N. şi T.C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, în prezent Ministerul Justiţiei şi pe cale de consecinţă a suspendat executarea actului administrativ nr. 76602 din 3 iulie 2009 emis de pârât, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, sub aspectul situaţiei de fapt, că prin adresa a cărei suspendare se solicită s-a dispus de către pârât, achitarea drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009, fără includerea sporului de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, începând cu data de 10 iulie 2009, precum şi păstrarea pentru viitor a acestei „modalităţi de calcul”, plata sporului în discuţie urmând a fi eşalonată conform O.U.G. nr. 71/2009.
Pe fondul pricinii s-a reţinut existenţa unei îndoieli puternice şi evidente asupra prezumţiei de legalitate a acestui act administrativ constând în:
- retroactivitatea lui, în condiţiile în care, deşi emis la data de 3 iulie 2009 priveşte drepturi salariale aferente lunii iunie 2009;
- O.U.G. nr. 71/2009, menţionat ca fundament legal al actului atacat, se referă la plata eşalonară a drepturilor salariale restante şi nu la salariul ce se plăteşte lunar, în prezent şi în viitor;
- Ordinul pârâtului nr. 768/C din 4 martie 2009 a acordat sporul de 50%, indiferent dacă beneficiarii deţin sau nu titlu executoriu;
- art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, prevăd că drepturile salariale ale magistraţilor nu pot fi diminuate şi suspendate decât în cazurile prevăzute de această lege.
Instanţa a apreciat că este îndeplinită şi cea de a doua condiţie cerută de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind existenţa pagubei iminente, constând în prejudiciul cauzat reclamanţilor prin diminuarea retroactivă a retribuţiei lunare, în condiţiile în care aceştia aveau o speranţă legitimă în ceea ce priveşte valoarea patrimonială pe care urmau să o primească.
Totodată, prin sentinţa civilă nr. 56 din 5 ianuarie 2010, pronunţată de aceiaşi instanţă a fost admisă cererea formulată de reclamantul F.P., privind îndreptarea erorii materiale din sentinţa civilă nr. 3384 din 20 octombrie 2009 şi a fost completată soluţia pronunţată în sensul admiterii acţiunii formulate de petent, privind suspendarea aceluiaşi ordin, constatându-se că, între semnatarii cererii de chemare în judecată s-a numărat şi acesta dar, din eroare, nu a fost menţionat.
Împotriva acestor sentinţe a declarat recurs pârâtul.
În recursul îndreptat împotriva sentinţei civile nr. 3384 din 20 octombrie 2009, a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susţinând lipsa de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii şi lipsa caracterului de act administrativ a adresei contestate, iar pe fond neîndeplinirea condiţiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind prevenirea unei pagube iminente, astfel cum este definită această noţiune de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege şi existenţa cazului bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din acelaşi act normativ.
Recurentul a evocat în motivele de recurs decizia nr. 21 din 10 martie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în interesul legii, precum şi considerentele Deciziei nr. 838 din 27 mai 2009 a Curţii Constituţionale, concluzionând cu privire la suveranitatea interpretării date de aceasta din urmă.
În recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 56 din 5 ianuarie 2010, prin care instanţa de fond a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată în cauză, recurentul a reluat, în esenţă, aceeaşi argumentaţie, atât cu privire la excepţiile invocate cât şi pe fondul cererii de suspendare a executării adresei din 3 iulie 2009.
Recursurile sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Examinând sentinţele atacate, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
În ceea ce priveşte critica referitoare la natura juridică de act administrativ a actului contestat, se va reţine că este neîntemeiată, aşa cum corect s-a reţinut şi prin sentinţa recurată.
Astfel, obiectul acţiunii îl constituie suspendarea executării, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, a adresei din 3 iulie 2009 emisă de conducătorul autorităţii recurente.
Prin acest act, emitentul a dispus ca, la data de 10 iulie 2009, drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără a include şi sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică. În plus, aceeaşi autoritate publică a arătat că această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra şi pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform eşalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ susmenţionat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În raport cu dispoziţiile legale susmenţionate, în speţa de faţă nu poate fi primită critica recurentului, în sensul negării naturii juridice de act administrativ a adresei contestate.
În mod evident, adresa în discuţie adoptă o măsură prin care se modifică un element esenţial al raporturilor de serviciu existente între judecători şi stat: mai precis, este vorba de modificarea cuantumului salariului cuvenit pentru activitatea prestată în luna iunie 2009.
Mai mult, măsura contestată în cauza de faţă a fost luată în regim de putere publică, în vederea organizării executării unei norme cu putere de lege, respectiv a O.U.G. nr. 71/2009.
Aşadar, nu se poate afirma că suntem în prezenţa unei simple operaţiuni administrative de comunicare către ordonatorii secundari şi terţiari de credite, după cum susţine în mod eronat recurentul.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea Deciziei nr. 838 din 27 mai 2009 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, de la data publicării fiind general obligatorii şi având putere numai pentru viitor.
Rezultă, aşadar, că Deciziile Curţii Constituţionale nu produc efecte asupra hotărârilor judecătoreşti irevocabile şi nici asupra deciziilor în interesul legii pronunţate în precedent de Înalta Curte.
De asemenea, conform art. 126 din Legea fundamentală, justiţia se înfăptuieşte în România, prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege.
Nicio dispoziţie constituţională sau legală nu reglementează efectele retroactive ale unei Decizii a Curţii Constituţionale, în sensul negării puterii lucrului judecat a hotărârilor irevocabile pronunţate de instanţele din sistemul judiciar.
În ce priveşte excepţia lipsei de interes a acţiunii, se va reţine că aceasta nu este întemeiată, întrucât pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti de suspendare a executării aceluiaşi act administrativ nu poate profita autorilor cererii formulate în prezenta cauză, cunoscut fiind că efectele procesului sunt limitate la părţile acestuia.
Cu privire la cererea de suspendare, se va reţine, de asemenea, că soluţia atacată este temeinică şi legală.
Dispoziţiile legale care reglementează măsura suspendării executării actelor administrative sunt cele ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, potrivit cărora, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Rezultă din textul legal susmenţionat ca, pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ, este necesar să se constate, în primul rând, existenţa unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente:
În primul rând, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prin actul administrativ analizat, emis la data de 3 iulie 2009, recurentul a intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor băneşti cuvenite intimaţilor pe luna iunie 2009.
Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
În acest sens, se impune a preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înainte de momentul emiterii actului.
De asemenea, un alt aspect care vădeşte aparenţa de nelegalitate a actului contestat îl constituie încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.
În raport cu aceste prevederi legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiţii decât cele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare.
În ceea ce priveşte noţiunea de pagubă iminentă, art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, o defineşte ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Această condiţie legală este, de asemenea, îndeplinită în speţă, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor şi previzibil cu evidenţă, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre magistraţi şi stat.
În raport de aceste considerentele şi având în vedere împrejurările că, aşa cum, corect, a reţinut instanţa de fond reclamantul D.P. deşi a fost menţionat şi a semnat cererea de chemare în judecată, alături de ceilalţi reclamanţi, din eroare, nu a fost menţionat, instanţa, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţelor civile nr. 3384 din 20 octombrie 2009 şi nr. 56 din 5 ianuarie 2010, pronunţate în Dosarul nr. 6525/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5088/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5095/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
