ICCJ. Decizia nr. 5282/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5282/2010
Dosar nr. 1549/46/2009
Şedinţa publică de la 26 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta B.E., în nume propriu şi în calitate de reprezentantă a copiilor săi, B.F.C., B.M. şi G.M., a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea titlului de conversie din 19 octombrie 2009 emis de pârâtă şi obligarea pârâtei să emită un nou titlu de conversie în cuantum de 593.039 RON, sumă stabilită ca despăgubire de către evaluatorul A.F.H.
Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare în care a invocat excepţia neîndeplinirii procedurii administrative prealabile, în raport de prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În întâmpinarea depusă în cauză, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 50 din 05 martie 2010, a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut faptul că reclamanta nu a solicitat autorităţii pârâte revocarea actului administrativ contestat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta B.E., în nume propriu şi în calitate de reprezentantă a copiilor săi, B.F.C., B.M. şi G.M., care a solicitat casarea sa şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În primul motiv de recurs, încadrat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că prima instanţă nu a motivat hotărârea judecătorească pronunţată.
În cel de-al doilea motiv de recurs, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată, întrucât nu a ţinut seama de faptul că a îndeplinit procedura administrativă prealabilă în cursul soluţionării cauzei.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare:
În cauză este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că în cauză este nefondat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea judecătorească atacată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, după cum se va releva în continuare:
Astfel, în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia; cererea poate fi formulată oricând.
De asemenea, art. 109 alin. (2) C. proc. civ., prevede că, în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente trebuie să se facă numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile.
Ca atare, în materia contenciosului administrativ, regula generală stabilită de legiuitor este aceea că respectarea procedurii administrative prealabile reprezintă o condiţie de admisibilitate a acţiunii.
Reglementarea cuprinsă în art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată, este pe deplin justificată, întrucât instituie o cale mai rapidă de restabilire a legalităţii: particularul are posibilitatea de a obţine revocarea actului printr-o procedură administrativă simplă, derulată înainte de momentul sesizării instanţei de contencios administrativ.
În cauza de faţă, recurenta-reclamantă nu a respectat cerinţele impuse de textul legal anterior citat, întrucât nu a parcurs recursul administrativ înainte de a sesiza instanţa competentă cu cererea de anulare a titlului de conversie din 19 octombrie 2009 emis de intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., iar în speţă nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 şi 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.E., B.F.C., B.M. şi G.M. împotriva sentinţei nr. 50 din 05 martie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5277/2010. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 5283/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
