ICCJ. Decizia nr. 5469/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5469/2010
Dosar nr. 124/54/2010
Şedinţa publică din 8 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată şi apărările pârâţilo.
1.1. Prin acţiunea înregistrată la data de 14 decembrie 2009 pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul D.V. a chemat în judecată pe pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001 (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, A.N.R.P.) şi Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor să emită şi să îi comunice Decizia reprezentând titlul de despăgubiri pentru imobilul notificat sub nr. 143/N/2001, situat în Craiova, în termen de 90 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu plata daunelor cominatorii de 1000 lei/zi de întârziere până la emiterea deciziei.
In motivare, reclamantul a arătat că, prin Dispoziţia nr. 4372 din 02 februarie 2005, emisă de Primarul Municipiului Craiova s-a propus să îi fie acordate despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul imposibil de restituit în natură, notificat sub nr. 143/N/2001, situat în Craiova. A arătat reclamantul că Dispoziţia nr. 4372 din 02 februarie 2005 a rămas definitivă şi, conform pct. 16.7 şi 16.9 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII - „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005, aprobate prin HG nr. 1095/2005, modificate şi completate prin HG nr. 128/2008, a fost transmisă la Secretariatul Comisiei Centrale, în termen de 30 de zile, împreună cu întreaga documentaţie ce a stat la baza emiterii acesteia.
Dosarul a fost înregistrat la Comisia Centrală sub nr. 22902/CC la data de 25 iulie 2006 şi nu a fost soluţionat până la această dată.
A susţinut reclamantul că nesoluţionarea dosarului după trecerea unei perioade de peste 4 ani de la emiterea Dispoziţiei nr. 4372 din 02 februarie 2005 este nejustificată, astfel încât interesul promovării acţiunii este unul legitim şi urmăreşte obligarea pârâţilor la respectarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, Titlul VII.
Referitor la pârâta A.N.R.P., reclamantul a susţinut că aceasta are calitate procesuală pasivă în cauză prin faptul că în cadrul său a fost înfiinţată Direcţia pentru coordonarea aplicării Legii nr. 10/2001 şi asigură şi Secretariatul Comisiei Centrale.
Totodată, reclamantul a invocat faptul că autorităţile pârâte nu au luat măsuri eficiente pentru soluţionarea dosarului de despăgubiri în termenul rezonabil, consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, şi că pârâţii nu pot invoca propria culpă referitoare la chestiuni legate de organizarea aplicării legii, precum şi faptul că, prin neîndeplinirea obligaţiei de a emite titlul de despăgubire se aduce atingere noţiunii de bun şi obligaţiei statului de a proteja bunurile şi valorile patrimoniale ale persoanelor, obligaţie asumată de România prin Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
1.2. Pârâta A.N.R.P. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale şi, în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii promovate de către reclamant.
Sub aspectul excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, A.N.R.P. a arătat că, în raport cu atribuţiile ce îi revin potrivit art. 2 din HG nr. 361/2005 şi în cadrul procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 de a asigura organizarea şi funcţionarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu A.N.R.P. emite Decizia reprezentând titlul de despăgubire, ci Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 13 alin. (1) Titlul VII al legii menţionate.
Faţă de petitul cererii privind obligarea A.N.R.P. la plata daunelor cominatorii de 1000 lei/zi de întârziere, pârâta a arătat că nu se poate reţine un refuz din partea autorităţii pârâte de a emite Decizia privind titlul de despăgubiri pentru a opera în cauză dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, iar acest petit este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 580 C. proc. civ.
Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii promovate de reclamantă ca fiind neîntemeiată şi susţinând că nu poate fi reţinut termenul de 90 de zile solicitat de reclamantă pentru emiterea deciziei.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr.173 din 26 martie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:a admis în parte acţiunea formulată de reclamant;
- a obligat pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită în favoarea reclamantului Decizia privind titlul de despăgubire.
- a respins acţiunea faţă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
- a respins petitul privind acordarea daunelor cominatorii;
- a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Examinând cu prioritate, în temeiul art. 137 C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P., instanţa a reţinut că este întemeiată întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor îi revine atât atribuţia de analizare şi stabilire a cuantumului final al despăgubirilor ce se acordă potrivit legii respective, cât şi obligaţia legală de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubiri. Faptul că, potrivit art. 2 din HG nr. 361/2005, A.N.R.P. asigură organizarea şi funcţionarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu îi conferă acestei autorităţi legitimare procesuală pasivă în acţiunile prin care se invocă refuzul nejustificat de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubire.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, în urma notificării nr. 143/N/2001 formulată de reclamant, prin Dispoziţia nr. 4372 din 02 februarie 2005 emisă de primarul Municipiului Craiova, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantului, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul menţionat în acţiune şi imposibil de restituit în natură.
Dosarul de despăgubire a fost transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrat sub nr. 22902/CC, la data de 25 iulie 2006.
A apreciat Curtea de apel că durata excesivă a procedurilor administrative este de natură a încălca în mod evident principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se referă inclusiv la durata procedurilor administrative, deoarece aceasta constituie o premisă indispensabilă prevăzută în dreptul intern pentru sesizarea instanţei.
Împrejurarea că autorităţile administrative române nu au luat măsuri eficiente de soluţionare a cererilor constituie culpa acestora şi nu poate să conducă la împiedicarea realizării dreptului reclamantei.
A reţinut instanţa că punerea în executare a legilor cu caracter reparatoriu revine autorităţilor executive ale statului care au obligaţia legală şi constituţională de a respecta atât dreptul intern cât şi tratatele internaţionale şi că statului român îi revine, conform art. 11 din Constituţia României, obligaţia de a respecta drepturile înscrise în Convenţia europeană a drepturilor omului, printre care este înscris şi dreptul la un proces echitabil, care presupune derularea procedurilor contencioase, compuse atât din faza administrativă cât şi din aceea jurisdicţională propriu-zisă, într-un termen rezonabil, motiv pentru care autorităţile nu pot invoca chestiuni de organizare a aplicării legii, pentru ca aceasta înseamnă să îşi invoce propria culpă.
A mai reţinut instanţa că, prin neîndeplinirea obligaţiei de a se emite titlul de despăgubire, autoritatea pârâtă aduce o evidentă atingere noţiunii de bun şi obligaţiei statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor, obligaţie asumată de către România prin Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, instanţa a apreciat că procedurile administrative şi judiciare trebuie să se desfăşoare în termen rezonabil şi că depăşirea unui termen de 8 ani de la data formulării cererii de acordarea a măsurilor reparatorii constituie deja o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din CEDO.
Sub aspectul cererii de acordare a daunelor cominatorii, instanţa a reţinut că art. 24 din Legea nr. 554/2004 prevede o procedură specială de sancţionare a autorităţilor în cazul în care acestea nu execută hotărâri definitive şi irevocabile, procedură care este subsecventă actualei etape judiciare.
Curtea de apel a reţinut că este neîntemeiat şi capătul de cerere prin care se solicită fixarea unui termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în raport de dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 173 din 26 martie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru netemeinicie, fără a-şi încadra expres criticile în vreunul dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond în mod greşit, a reţinut că au fost încălcate dispoziţiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a cauzei. Susţine recurenta-pârâtă că pentru emiterea titlului de despăgubire este necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi că, în cauza dedusă judecăţii, etapa transmiterii şi înregistrării dosarului a fost parcursă, dosarul a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului-teren în litigiu şi a fost trimis spre evaluare, iar la data redactării cererii de recurs procedura de evaluare s-a finalizat, urmând ca raportul de evaluare să fie aprobat în vederea emiterii deciziei, în următoarea şedinţă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Mai susţine recurenta-pârâtă că în cauză s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006, întrucât Comisia Centrală a aprobat solicitarea reclamantului privind tratarea cu prioritate a dosarului înregistrat sub nr. 22902/CC/2006 şi că dosarele se soluţionează în ordinea înregistrării, conform celor stabilite prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 (care a înlocuit Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006).
Totodată, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond în mod greşit a obligat Comisia Centrală la emiterea directă a deciziei conţinând titlul de despăgubire fără a lua în considerare că impunerea unei astfel de obligaţii, cu trecerea peste etapele administrative, este nu numai nejudicioasă, dar poate conduce şi la conjuncturi juridice anormale, şi anume, existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, care nu poate fi pusă în executare, având în vedere aspectele legate de legalitatea dispoziţiei emise de entitatea notificată, devenind astfel aplicabile dispoziţiile art. 24 din Legea contenciosului administrativ. Altfel spus, s-ar ajunge în situaţia ca pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie obligată să emită Decizia de despăgubire în cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, deşi procedurile de acordare a despăgubirilor reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt proceduri complexe, cuprinzând mai multe etape distincte, în care sunt implicate mai multe entităţi, astfel încât, în mod obiectiv, nu pot fi soluţionate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă invocă Decizia nr. 518 din 03 februarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
4. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
Din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului rezultă că reclamantul, prin notificarea nr. 143/N/2001, s-a adresat Primăriei Municipiului Craiova în vederea restituirii imobilului situat în municipiul Craiova.
Prin Dispoziţia nr. 4372 din 02 februarie 2005, primarul Municipiului Craiova a propus ca reclamantului să îi fie acordate despăgubiri, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Dispoziţia nr. 4372 din 02 februarie 2005 emisă de primarul Municipiului Craiova şi documentaţia care a stat la baza emiterii dispoziţiei au fost înaintate la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrate sub nr. 22902/CC din 25 iulie 2006, fapt necontestat de către pârâtă.
La data de 14 decembrie 2009, reclamantul a introdus pe rolul Curţii de Apel Craiova cererea de chemare în judecată prin care a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită şi să îi comunice Decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul respectiv în baza dosarului de despăgubire cuprinzând Dispoziţia nr. 4372 din 02 februarie 2005 emisă de primarul Municipiului Craiova şi documentaţia care a stat la baza emiterii acesteia.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilul preluat abuziv, conferă consistenţă concluziei la care a ajuns instanţa de fond, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind luate în calcul atât complexitatea etapelor procedurale, cât şi celelalte criterii de apreciere a termenului rezonabil, indicate în cererea de recurs.
Având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, normele interne cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să nu concorde cu dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, oricare ar fi natura acestora, drept statuat în art. 6 paragraful 1 din Convenţie ca o garanţie a unui proces echitabil şi aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci şi în cadrul procedurii administrative şi, de asemenea, în etapa executării hotărârilor sau deciziilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 al Cartei proclamate solemn la data de 7 decembrie 2000 de către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene.
In acelaşi sens, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacră, prin art. 41, dreptul la o bună administraţie ca reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.
Or, în cauză, este necontestat faptul că nu se poate aprecia că recurenta-pârâtă ar fi respectat termenul rezonabil pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, atâta vreme cât notificarea a fost formulată în anul 2001, dispoziţia primarului a fost emisă la data de 2 februarie 2005, iar la data pronunţării sentinţei recurate - 26 martie 2010 - deci la peste 5 ani, autoritatea administrativă nu îşi îndeplinise obligaţia ce îi revenea potrivit legii. Curtea are în vedere faptul că nici până la data pronunţării asupra cererii de recurs - 8 decembrie 2010 - recurenta-pârâtă nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiei ce îi revenea potrivit legii de a soluţiona dosarul administrativ al cărui punct de început este plasat în urmă cu 9 ani atunci când a fost formulată notificarea privind imobilul în litigiu.
Prin urmare, criticile formulate de recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sunt vădit nefondate.
In consecinţă, faţă de aspectele prezentate. Curtea constată că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în acord cu jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte încălcarea termenului rezonabil, în considerarea art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, prin raportate la durata excesivă a procedurii administrative pentru emiterea titlurilor de despăgubire, în cadrul procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (a se vedea: Decizia nr. 1655 din 20 martie 2007 şi Decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007, publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 — Semestrul I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007; Decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007, publicată în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008; Decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009 şi Decizia nr. 4843 din 4 noiembrie 2009, publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2009, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011).
In ceea ce priveşte Decizia nr. 518/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, invocată de recurenta-pârâtă, instanţa de recurs reţine că hotărârea respectivă reprezintă o soluţie de speţă pronunţată în raport cu circumstanţele cauzei care diferă substanţial faţă de cele specifice litigiului de faţă, iar prezentarea unor considerente extrase din contextul procesual nu reprezintă argumente de natură a justifica o deviere de la jurisprudenţa bogată dezvoltată de Jurisdicţia Supremă, exemplificată mai sus cu referire la lucrările de jurisprudenţa, în sensul că este necesar a fi respectat principiul termenului rezonabil în procedura de emitere de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a titlurilor de despăgubire în procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Având în vedere faptul că aspectele analizate de instanţa de fond referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P. şi obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii nu au făcut obiectul criticilor din recurs, acestea nu vor face obiectul controlului exercitat de instanţa de recurs.
În consecinţă, recursul va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 173 din 26 martie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5468/2010. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 547/2010. Contencios. Conflict de... → |
|---|
